În Do minor – instanțe și interpretări

© Eduardo De Moya
© Eduardo De Moya

ALINA GIOROCEANU predă limba română contemporană și alte discipline de profil, în calitate de lector la Departamentul de limbă și literatură română din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova. Preocuparea științifică pentru terminologia greco-latină a condus la obținerea titlului de doctor în filologie, în 2005. Din 2013, înscrisă pe orbita lui Themis, interpretează și aplică legea, inițial, la Judecătoria Băilești, ulterior, la Judecătoria Filiași, Dolj.

 

Încerc să învăț pentru promovare. Cam fără chef și sporadic, ce-i drept, așa că speranța e încă în străfundul sipetului! Ar trebui să mă concentrez pe legi, pe texte – multe texte, intertexte, paratexte, arhitexte – care să mă ajute să acced la o … instanță (în decriptarea teoriei comunicării ori a ordinii jurisdicționale) su-pe-ri-oa-ră.  Să nu pierd din vedere că poate fi, în aceeași gradare ascendentă, instanța care anulează ori schimbă hotărâri ale primei instanțe. Deh! S-a greșit la fond – s-au interpretat greșit dispoziții din lege, s-au interpretat greșit probele, s-a admis greșit vreo excepție, s-a încălcat dreptul la apărare etc. etc.

Iar instanța superioară, în calitate de emitentă a ultimului ecou de ciocănel, are întotdeauna dreptate! Adesea, până când învață să se exprime legiuitorul (chintesența parlamentară ori guvernamentală) și modifică legea în sensul clarificării ori se pronunță instanța cu cel mai mare grad, ICCJ-ul, în vreun RIL – citește, chiar dacă ești vreun maniac al clarității și al corectitudinii formale, ignorând inerentele mecanisme stilistice, „recurs în interesul legii” (de parcă legea, în sine, ar avea vreun interes!) – ori, în urma unei tainice deliberări, ni se dez-leagă o chestiune de drept (o modalitate prin care e foarte probabil ca o opinie, chiar minoritară, să fie validată de instanța supremă). Ori ne luminează Curtea Constituțională, în controlul de constituționalitate, și ne scrie public că o dispoziție este constituțională doar dacă e interpretată în sensul x sau în sensul y. Ca să nu mai adăugăm stratul de interpretare depus de CEDO ori CJUE! Cuvinte, enunțuri, texte și pre-texte – tot soiul de documente, teancuri de file, hârtii!

Și eu sunt, pentru început, oriunde m-aș situa, un lector, o neînsemnată instanță a receptării, o fantomă strecurată dincoace de text, purtând povara semnelor, umăr la umăr cu un alt interpretator.

Aici, în fața textelor, revin la cursurile de prim an filologic de teoria literaturii, îmbibate de terminologia lui Gerald Genette. Îmi reamintesc de „interesele cititorului” (de ce nu, mutatis mutandis, ale justițiabilului, ale instanței de judecată?) la care se referea W. Booth, de Umberto Eco și ale sale „intenții”, de criteriile de validare ale lui Paul Cornea; un întreg angrenaj conceptual-semiotic care se pune mișcare.

Ies dintre file juridice și respir la o plimbare departe de casă, în centrul pietruit al Clujului, în compania a două cărți abia ridicate din librărie, pe care le caut de mult: Legea contenciosului administrativ, comentată și adnotată, a Gabrielei Bogasiu, și Dacopatia și alte rătăciri românești, scrisă de Dan Alexe. Nu știu niciodată la ce să mă opresc, așa că, așezată la prima terasă, citesc în palimpsest, sărind de la una la alta, deasupra unui meniu autohton. Se strâng împreună intenții legiuitoare, interpretări de autor, de instanțe superioare, naționale și supranaționale, „universuri narative”, „fapte de limbă” de acum și de altă dată. Rătăcirile administrative devin suportabile în speranța unei corecturi juridice, chestiuni lingvistice se tranșează în procedură contencioasă … La mesele din jur disting, însoțite de veselia supraetnică, conversații în minoritara maghiară ori în germană.

Trec pe lângă lăcașurile administrației locale, merg mai departe, lăsând pe dreapta sediul Tribunalului și pe cel al Curții de Apel, doritoare să-mi continui lectura, fără să mă mai gândesc la acte, la „produsele finite”, emise și cenzurate în limba majorității. Mă preocupă, în schimb, demonstrația oferită de Dan Alexe, fără cenzură fals patriotică, a legăturii dintre română și albaneză.

E drept că jena de a fi înrudiți lingvistic cu o nație minoră și, pe deasupra, balcanică ne-a făcut să întoarcem privirea și să căutăm spre frații cu dare de mână așezați prin Apus, dar adevărul – ca interpretare coerentă de fapte, prin mijloace puse la îndemână de o anume disciplină -, oricât de minoritari i-ar fi susținătorii, ca orice sentință a celui care „spune dreptul”, trebuie rostit.

Cu toate că preferăm să locuim, cel puțin pentru o vreme, în Vest, în patria unor limbi în care româna răsună minoritar, cu toate că refuzăm (academic) să evidențiem legăturile de limbă cu ruda noastră de mai aproape, albaneza (o arată Dan Alexe și în explicațiile privitoare la lexic, tratând lexeme precum cuvânt, vatră, gata, foarte, creier etc.), oriunde vom merge vom purta „stigmatele” lingvistice ale unei conviețuiri balcanice. Complexe de nație minoră care alege să viețuiască minoritar!

Și de ce ne-am lepăda cu atâta oroare de tot ce-i balcanic? Ni s-a închis calea luptei cu tarele proprii? Altceva se aude din stradă, dinspre instanțe, către politic și administrație… Mai anul trecut citeam prin jurnale că, după căderea comunismului, în Albania, stat candidat la UE, cu importante probleme de corupție, nepotism și trafic de influență, cu alte probleme în construcția de autostrăzi (parcă sună cunoscut!) toți magistrații au fost îndepărtați, din dorința de a fi angajați unii nepătați. Șase luni instanțele nu au funcționat, iar tinerii absolvenți au urmat cursuri pentru a deveni judecători. În prezent, acolo, este inițiată o reformă în justiție. Aici, re-formă s-ar numi și ceea ce se propune prin noile legi ale justiției. Nu știu însă dacă re-forma asta nu ne va stabili definitiv, din alte puncte de vedere, ca minoritari în (nu de mult, atât de dorita) UE.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *