,,Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – scurte considerații critice

 

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu.  În prezent Maria Cernate ste lector univ.dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-MediaAnaliza de DiscursIntroducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

 

Cea mai recentă peliculă regizată de Radu Jude, lansată în acest an, tratează un subiect cât se poate de controversat și totodată puțin explorat: masacrul de la Odessa. Câteva informații minimale despre evenimentele istorice. În octombrie 1941, comandamentul militar român de la Odessa a fost aruncat în aer. În explozie și-au pierdut viața 62 de militari români și 4 ofițeri germani, precum și mai mulți civili. Represaliile ordonate de mareșalul Ion Antonescu au fost motivul pentru care zilele de 22, 23 și 24 noiembrie 1941 sunt considerate o mare pată pe obrazul armatei române. În acele zile, armata română, dorind să compenseze moartea militarilor români și germani, a dus la îndeplinire ordinul lui Antonescu: el a cerut să fie executați câte 200 de comuniști pentru fiecare ofițer român sau german ucis de explozie și câte 100 pentru fiecare soldat. Mai mult, el a solicitat să fie uciși toți evreii refugiați din Basarabia refugiați la Odessa. Ce a urmat a fost un teribil masacru al populației evreiești. Împușcați, spânzurați, explodați sau arși de vii, aproape 34.000 de evrei și-au găsit tragicul sfârșit în mâinile soldaților români. Alte 45.000 au fost trimiși în lagărul de la Bogdanovca, unde au pierit peste doar două luni. La 1 iulie 1946 mareșalul Antonescu a fost executat. Unul dintre capetele de acuzare care a dus la această sentință a fost tocmai masacrul de la Odessa.

Din scurta descriere a teribilelor crime petrecute la Odessa ne putem da seama cât de dificilă este abordarea cinematografică a unei asemenea teme. Obișnuiți cu ideea că trebuie să ne cinstim istoria și înaintașii cu orice cost, legați de comunitatea noastră, cum e și firesc, vom găsi puține resurse să ne asumăm aceste lucruri. Totuși, așa cum avertiza regizorul Radu Jude într-un interviu: ,,pentru mine cred că e mai important faptul că toţi ţinem de o comunitate şi asta ar trebui să fie o chestiune practică, nu ar trebui să-ţi tratezi comunitatea cum se poartă suporterii de fotbal cu echipa lor. Aparţii unei comunităţi, dar poţi să fii critic faţă de unele aspecte. Eu nu văd nicio problemă în asta şi nu înţeleg de ce oamenii au o problemă cu asta.”

Aici pot doar să suspectez o inocență mimată a regizorului Radu Jude. Sigur că știe de ce oamenii au o problemă cu asta. Modul în care este predată istoria, ocolind convenabil episoadele controversate, celebrările festiviste ale eroilor neamului, discursul triumfalist, naționalismul de mucava al elitelor, rasismul și antisemitismul sunt doar câteva dintre posibilele explicații. Și afirm că inocența e mimată pentru că Radu Jude explorează din plin aceste teme în pelicula pe care a regizat-o.

Filmul analizează pe parcursul celor trei ore procesul prin care un asemenea spectacol ar putea fi realizat. Un film despre un spectacol, un film despre felul în care o tânără regizoare, Mariana, dorește să folosească o finanțare obținută de la primărie pentru a readuce în discuție masacrul de la Odessa. Într-o cronică centrată pe referințele filmice și procedeele stilistice, Andrei Gorzo și Veronica Lazăr discută despre filmul lui Radu Jude încercând să contextualizeze stilistic demersul cinematografic. În cele ce urmează o să mă concentrez în special pe mesaj și pe asumpțiile ideologice ale peliculei.

În primul rând voi aduce câteva critici. Filmul este prea lung, prea didactic, prea încărcat de citate și referințe. În plus, îmbinarea dintre scenele familiare în care iubitul regizoarei o invită să-i arate sexul într-o convorbire online și citatele dintr-o carte despre crimele făcute de soldații români și oroarea de a înnopta alături de un cadavrul tatălui fetei care povestește riscă să cadă în ridicol. În fond, noi ce ar trebui să înțelegem de aici? Că e dificil să-ți expui organele genitale online când faci un film despre ororile istoriei? Ceea ce unii ar putea interpreta drept autoironie și spirit ludic poate părea ușor ridicol și fals.

Apoi, cred că ceea ce ar putea constitui un minus al peliculei este faptul că își propune prea mult. Prea multe teme: de la viața personală a regizoarei marcată de sexismul mentalității iubitului, până la lupta cu organele finanțatoare ale primăriei, care n-ar zice nu la o relație cu tânăra regizoare, atâta timp cât rămâne fată cuminte și nu critică prea dur armata română cea vitează. Apoi antisemitismul și rasismul oamenilor simpli pe care încercăm să îi aducem în prim plan în buna tradiție brechtiană și peste toate acestea imaginile din filmul lui Nicolaescu, Oglinda, în care grotescul hagiografic față de un criminal ca Ion Antonescu atinge apogeul. Cred că fiecare dintre aceste teme ar merita un film separat.

Mai mult, scenele de așa-zis ludic nu anulează trasarea în tușe groase a imaginii imaculate a regizoarei abuzate ba de figuranții tâmpiți și rasiști, ba de iubitul care o folosește, ce surpriză!, pe post de amantă și cam atât, ba de actori, patetici saltimbanci, care nu pricep nimic din ce vor pune în scenă. E o lume în alb și negru în care Mariana trebuie să lupte de una singură pentru restituirea adevărului istoric, pentru trezirea empatiei față de soarta evreilor uciși. Da, pot înțelege până la un punct singurătatea pe care regizorul trebuie să o fi simțit de atâtea ori într-o mare de prostie, rasism, antisemitism, sexism și superficialitate. E drama multura dintre noi, cei izolați în bule conservatoare, constrânși să înghițim zilnic rezultatul unei educații bazate pe o idee foarte greșită de naționalism înțeles ca enocentrism, pe ideea de supremație masculină, de hagiografie în loc de istorie, pe discursuri triumfaliste în loc de dezbatere și critică. Dar, în filmul lui Radu Jude, Mariana riscă să reia o schemă narativă simplistă, specifică tocmai genului de discurs pe care își propune să îl critice: eroul/eroina împotriva tuturor.

Să examinăm dușmanii Marianei pe rând. În primul rând iubitul Marianei. Interpretat de Șerban Pavlu, acest iubit pare să funcționeze el însuși într-o instituție de forță – la un moment dat apare în uniformă. Momentul ales de regizor pentru a ni-l prezenta și altfel decât dezbrăcat e unul potrivit. Mariana află că e însărcinată și iubitul asumă că ea, fiind feministă, va face o întrerupere de sarcină. Pentru că, nu-i așa?, feminismul echivalează cu emanciparea sexuală și emanciparea cu promiscuitatea. Marele salt înainte feminist este, din această perspectivă conservator-mic-burgheză, un regres înjositor spre promiscuitate. Repet, nu găsesc nimic în neregulă cu tema, cred că e foarte bine că ea apare, doar că ea riscă să se piardă în ansamblul filmului, să treacă printre alte probleme pe care Radu Jude ne propune să le examinăm.

O altă provocare pentru tânăra regizoare e reprezentată de figuranți. Pentru a realiza un spectacol despre masacrul de la Odessa, Mariana apelează la oameni simpli pentru a asigura figurația necesară unui asemenea demers. Ei sunt printre figurile cele mai odioase din peliculă, făcându-se responsabili de rasism, sexism, xenofobie și cultul lui Antonescu. Se ajunge chiar la confruntarea fizică dintre regizoare și un misogin, fan Antonescu. Nu știu în ce măsură prezentarea într-o lumină atât de negativă a poporului tâmpit și incult diferă de retorica demonizării bătrânilor, atât de prezentă în spațiul public. Demonizarea persoanelor în vârstă care compun masa critică a figuranților riscă să ne conducă către aceeași retorică a vânătorii de vrăjitoare și a incriminării persoanelor și nu a sistemului. Deși empatizez personal cu regizorul, întrucât nu o dată m-am trezit eu însămi, ca mulți alții dintre noi, înconjurată fix de personajele pe care le-am văzut în film pe post de figuranți-actori, cred că demonizarea lor, ilustrarea lipsei lor de empatie și umanitate, nu ne duce nicăieri. Ba e riscant, odată în plus, să reia ciclul excluderilor, al delimitărilor și al… resentimentului, în cele din urmă.

În fine, un inamic interesant e reprezentat de colegii de breaslă, actorii. Inculți, superficiali și narcisiști până dezgust, actorii sunt, din păcate, portretizați ca simpli măscărici dornici de afirmare și strălucire în lumina reflectoarelor. Discuțiile pe care le au în momentul vizionării filmelor de arhivă o dovedesc cu prisosință. Practic, cea mai mică apetență sexuală a unei actrițe e brusc taxată cu amenințarea cu violul în grup de către șeful de trib al histrionilor, Traian, interpretat de Alexandru Bogdan. În acest context pare neverosimilă acțiunea de protest pe care el o propune: să le prezinte celor de la primărie, îngrijorați că spectacolul pătează icoana armatei române, o repetiție cuminte și la spectacol să facă exact ce și-au propus! Glumele de autobază care îl au ca protagonist pe Traian, sunt propabil menite să confere un caracter ludic, dar riscă să mai adauge la impresia generală o gașcă de sălbatici primitivi cu care regizoarea trebuie să se lupte celor prezentate anterior.

În fine, un inamic deloc neglijabil este tot din breasla artistică: Sergiu Nicolaescu și al său film, Oglinda. Radu Jude alege să prezinte câteva minute din Oglinda. Sunt acele minute în care Antonescu e prezentat ca un arhanghel luminos, un luptător pentru patrie și popor. Această hagiografie aproape hilară reprezintă o mistificare cu atât mai grotescă, cu cât ea are potențialul de a gâdila cu măiestrie tocmai acele orgolii joase ale noastre, acelea în care ne autovictimizăm și pretindem că finanța mondială, iudeo-masonii, Occidentul, în fine, puteți adăuga ce doriți la lista de inamici, ei bine, toți aceștia sunt de vină pentru asuprirea noastră și distrugerea noastră! Care noi, ca brazii am luptat, dar, ce să vezi, am fost atât de nedreptățiți încât te apucă jalea! Prezentate, însă, alături de imaginile cu organele sexuale ale regizoarei și iubitului ei, ele riscă să își piardă forța expresivă. Poate trebuia să fim ceva mai subtili și să înțelegem omniprezența falocrației prezentată prin cultivarea lui Antonescu în Oglinda și alături de imaginea nud a iubitului Marianei, însă mă tem că e o metaforă care riscă să conducă spre senzația de artificial și neverosimil.

Publicul, acest perpetuu inamic, este și de data aceasta ingrat, antisemit și rudimentar. Traian, saltimbancul cuprins brusc de un inexplicabil elan revoluționar, îi propune Marianei să dea o repetiție cuminte pentru reprezentanții primăriei, care amenințau cu oprirea spectacolului, și, pe urmă, să prezinte publicului varianta dură a reprezentației artisitice în care soldații români incendiază un hambar în care sunt înghesuiți evreii. Spre disperarea regizoarei, publicul aplaudă când sunt aduși evreii la ordinul lui Antonescu! Halal revoluție! Pentru cine? Pentru un public îndoctrinat în cultul lui Antonescu? Poate dorința de mistificare mă face să evaluez incorect această scenă, însă consider că este pur și simplu neverosimilă.

Am lăsat la final considerațiile pozitive. Cred că cea mai valoroasă parte a peliculei lui Radu Jude e reprezentată de discuțiile absolut fascinante cu Movilă, reprezentantul finanțatorului, adică al primăriei, care dă banii pentru realizarea spectacolului Marianei. Interpretat excepțional de Alexandru Dabija, este de departe cel mai credibil și cel mai complex personaj al filmului. Cred că discursul regizoral ar fi avut mult de câștigat dacă s-ar fi concentrat pe această temă. Pentru că aici e sursa problemelor, aici se face decupajul discursului care va ajunge la public. Dialogurile dintre Mariana și Movilă sunt cu adevărat excepționale, dovedind un incredibil talent, dar, poate, și o experiență directă și îndelungată în lucrul cu asemenea personaje. Movilă, omul zilelor noastre, omul foarte citit altminteri, foarte cult, uns cu toate alifiile, care, iată, face pactul cu puterea și își folosește întregul arsenal retoric pentru a zădărnici eforturile tinerei regizoare. Reprezentant al puterii prin excelență, bărbat puternic și influent, Movilă nu are de partea sa doar puterea politică, ci un considerabil arsenal argumentativ care se dovedește deloc neglijabil în discuțiile cu regizoarea. Dacă inamicii anteriori ai Marianei sunt prezentați schematic, Movilă are vraja șarpelui, are complexitatea unui personaj teribil de seducător în cinismul său absolut. Movilă aproape te convinge: punând la bătaie o bună cunoaștere a istoriei, el relativizează demersul regizoarei. Haideți dominișoară, că masacre au mai fost, de ce tocmai acesta? Păi, nu? De câte ori nu ați auzit spunându-se: dar de ce să fim noi mai fraieri și să recunoaștem că am comis atrocități? În fond, toate națiunile ascund greșelile sub preș și se laudă cu înaintașii lor!

Sigur, cum oare ne putem aștepta la asumarea responsabilității în plan personal de la concetățenii noștri, dacă încurajăm o asemenea autoglorificare mincinoasă la nivel național? Dar acestea sunt doar întrebări prea subtile. Movilă o încurajează pe regizoare să facă ceva frumos, să placă publicului, să ne arate o armată vitează și bravă care luptă pentru patrie și popor, în care oștenii apără glia strămoșească plătind cu sânge sfânta neatârnare a de-a pururi eternei țărișoare. Sau, dacă o apucă așa cheful de dezgropat episoade triste, să facă ceva cu închisorile comuniste – acesta este demonul pe care puterea actuală acceptă să îl scoatem convenabil din dulap, dacă ne cuprinde vreun dor de scene dure din istoria noastră. Movilă flirtează cu Mariana, este oportunistul inteligent și rafinat care n-ar rata nicio ocazie de a-și maximiza avantajele și plăcerea. El nu se supără deloc pe ,,obrăznicia artistică” a Marianei de a prezenta la final altceva decât îi arătase lui la repetiție. În fond, revolta e gratuită, publicul fiind total indiferent la soarta evreilor. Bun prilej ca Movilă să o treacă la capitolul mici cochetării feminine, care pot fi oricând îmblânzite cu o carte despre un alt masacru și cu o invitație la un pahar de vin! Capacitatea puterii și a sistemului de a înghiți, de a netezi, de a relativiza și de a rămâne complet indiferent la încercările regizorale, de a aduce în lumină perspective critice asupra istoriei, este de o formidabilă subtilitate, lucru care recomandă din plin filmul lui Radu Jude ca o peliculă de forță a cinematografiei românești.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *