Georgia, o plăcere decadentă

©Javier Llamas
©Javier Llamas

ADINA MOCANU este profesoară de limbi străine. A terminat un doctorat în Științe umaniste la Universitatea din Barcelona. Face cercetare în studii culturale la aceeași universitate. E interesată de studii de gen, teorie feministă, teorie politică, studii despre copilăriei și literatura comparată.

 

Niciodată nu credeam că o să ajung în Georgia. Auzisem doar că e o țară extrem de verde, care a obținut independența în 1992, cu diverse conflicte interetnice și admirație față de SUA (lucru destul de obișnuit pentru țările estice recent ieșite din dictaturile comuniste).

Fără viză și bilete cumpărate la promoție, mi-am rezervat un weekend pentru Georgia. De fapt, ce poți face în doar 3 zile? Zborul direct până la Kutaisi. Am aterizat pe un aeroport destul de nou, iar lucrul care m-a impresionat cel mai mult, era că niciunul dintre angajații de acolo nu avea peste 40 de ani. Îmi aducea aminte de ideea că persoanele mai în vârstă nu sunt la modă cu schimbările tehnologice. Această viziune că oamenii tineri sunt viitorul, iar odată ce ai îmbătrânit deja nu mai contezi, este destul de des auzită/văzută.

Dar să ne întoarcem la călătoria noastră. Georgienii sunt persoane ospitaliere, chiar din primul moment al trecerii de vamă, te primesc cu mici cadouri: un coniac autohton, ciocolată și apă minerală frumos ambalate.

©Javier Llamas
©Javier Llamas

Senzația pe care o ai când treci de ieșire și vezi multitudinea de persoane care așteaptă, imediat te face să te gândești la primirea de acasă, cum toată familia cu purcel și cățel, vine să te întâmpine. Îmi amintesc de un biet călător catalan care s-a încumetat să viziteze Craiova în miez de noapte și era singur-singurel în puzderia de persoane care își așteptau rudele sau prietenii întorși din străinătate. Rămăsese impresionat de cantitatea de persoane care așteptau la ieșire, într-un aeroport minuscul, în comparație cu aeroporturile occidentale.

Dar să ne întoarcem la oile noastre. Vedem repede șoferul care ne aștepta curios. Are o mașină extrem de bine îngrijită, un lux pentru care plătim doar 4 euro de persoană. Ne urcăm. Când deschide casetofonul, prima melodie pe care o ascultăm e un amestec de muzică pop cu influențe arabe. Însă nu avem plăcerea să auzim prea mult timp pentru că șoferul ne pune Don’t stop me now, de la Queen, după care ascultăm o serie de melodii celebre de la Scorpions, Guns, The police etc. Mă face să mă reîntorc în anii 2000 când mergeam pentru prima dată în discotecă și dansam pe aceleași melodii. Ajungem imediat în centrul orașului Kutaisi, care ar putea să fie asemănător cu oricare din centrele urbane micuțe din România. Totuși, amestecul acesta vizual îmi amintește de anii 90, multitudinea de case de schimb, cluburi cu lumini fosforescente, magazine non-stop, iar pe fundal vocea tânărului georgian: “In Kutaisi you can find everything you want. If you want to exchange money, you can do it. If you want to buy medicine, you can do it. If you want to book a room, you can do it. Anytime. Non-stop. Here, we work non-stop. Only for you.” Turismul e încă la început în Kutaisi, iar pentru o persoană care vine din orașele în care totul e tehnologizat, e puțin cam bulversat pentru că amabilitatea poate să fie suspectă, să însemne înșelătorie, neîncredere, ceva ascuns. Dar nici vorbă!

Punctul de oprire e un hotel într-o casă veche, într-un stil baroc cu decorații întortocheate și camere ascunse. Mă simțeam ca o regină într-o cameră cu un spațiu generos și un pat pe măsură. Așa că am palatul meu enorm pentru o noapte! Pat de regină și muzica greierilor! Asta pentru că nu prea sunt turiști în mai, iar restul camerelor nu sunt ocupate.

©Javier Llamas
©Javier Llamas

Kutaisi e al treilea oraș ca mărime din Georgia, în regiunea Imereti. Atmosfera e foarte prietenoasă, oamenii sunt amabili, dar vorbesc foarte puțin engleză, așa că ne înțelegem prin zâmbete și îhâmmm-uri.

Pentru că o zi nu e de ajuns să cunoști foarte multe din spiritul orașului. Aleg să mă plimb prin oraș cu autobuzul. Îmi place să simt haosul citadin, să simt cuvintele, cu toate că nu înțeleg o iotă, dar am senzația de a-casă. Nici nu mai știu ce înseamnă acasă, dar mă simt ca și cum aș fi văzut acele lucruri.

Las în urmă poveștile din Kutaisi și-mi continui drumul spre capitală, într-un minibus, marshrutka, amestecându-mă cu localnicii cu plasele doldora de fructe și legume proaspete. În mașină se răspândește repede un miros de plăcintă cu brânză, khachapuri. Drumurile în Georgia sunt foarte bune, chiar dacă sunt naționale, iar conducătorii de mașini sunt destul de vitezomani. Condusul prin țară e ca și cum te-ai juca de-a prinselea. Senzații, valuri și frică.

După mai bine de trei ore ajungem la destinație. Tbilisi! Iar gara e ceva de nedescris, ci de simțit. E frustrant că nu poți să înțelegi și să te faci înțeles. Pe unii localnici nu-i interesează să vorbească în engleză și-ți desenează cum să ajungi în centru orașului. Călătoria cu autobuzul costă 20 de eurocenți, un mijloc de transport accesibil. Autobuzele sunt destul de vechi, chiar dacă în poze sunt „aranjate”. Prefer transportul în comun pentru apropierea dintre oameni. Mi-ar plăcea să le și înțeleg poveștile.

Tbilisi e un oraș cu o parte destul de nouă, burgheză, rafinată, cu clădiri restaurate de tot soiul și, o alta, plină de clădiri care stau să cadă, dar cu oameni obișnuiți, care îți împărtășesc intimitățile cu stângăciile și imperfecțiunile lor. Într-adevăr, Tbilisi e un contrast între oamenii cu bani și cei care abia își trăiesc viața. În general, cei mai vulnerabili sunt bătrânii pe care îi vezi mereu cerșind la colț de stradă. Tinerii lucrează de dimineața până seara fără pauză pentru un salariu aproape inexistent. În general, mulți dintre georgieni au un locuri de muncă, fie că lucrează la negru, fie legal. A fost destul de neobișnuit să vezi oameni care fac muncile care în Occident ar fi deja tehnologizate. De exemplu, în toate autobuzele există o persoană care se uită la cum compostezi biletul sau, la metrou, era o doamnă care observa cum lumea urca scările rulante. Bineînțeles, există o problematică a muncii precare, însă e o dinamică socială aparte, pe care am întâlnit-o cel mai des la estici.

©Javier Llamas
©Javier Llamas

 

Iar pentru că am prins Noaptea Muzeelor, am profitat de ocazie și am intrat în cât mai multe locuri artistice georgiene: Muzeu Național, Muzeul de Artă Contemporană și Muzeul Literaturii. Atmosferă impresionantă. Nu aveai loc să te miști. Muzeele erau practic asaltate de persoanele îmbrăcate în ținute de gală. Atâtea culori, parfumuri și haine de marcă. Și, desigur, tipica combinație: hai la muzeu și după la club. Fiind obișnuită cu imaginile sociale barceloneze, unde majoritatea populației e îmbătrânită, în Tbilisi, orașul e asaltată de tineri.

Sunt multe restaurante și baruri și ai senzația că turiștii sunt tratați la fel ca localnicii. E multă mișcare pe străzi până la ore târzii. Ai impresia că strada te încarcă de energie, dar în același timp e un moment de relaxare. Interesant e că acele clădiri care stau să cadă nu sunt înlocuite de altele somptuoase sau care nu au nicio legătură cu estetica orașului. E o armonie prin decadența lor.

Multe flori, în general, multă vegetație în Tbilisi. Coronițe de flori pe care le împletesc bătrânele sub teii înfloriți sunt vândute la prețuri de nimic. Primăvara e extraordinară în această capitală colorată. Nu e nimic previzibil sau uniform, nicio stradă nu e perfectă, tot timpul apare ceva neașteptat, așa cum zice gazda mea: “Maybe outside is shitty weather, but a Georgian person will always offer you pleasure!” Nu am înțeles foarte bine ce fel de plăcere, dar e un motiv în plus să mă reîntorc acolo.

©Javier Llamas
©Javier Llamas

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *