CRISTIAN GRECU
Există o chestiune care mă deranjează, uneori, dar încerc să-i dau de capăt și să-i înțeleg rădăcinile. La urma urmei, dacă îți asumi că ai fi un radical, trebuie să iei problema de la rădăcină (doară asta-i este și etimologia cuvântului „radical”, din latinescul „radix” – rădăcină). Și ce mă deranjează este acest tabu al discuției despre probleme psihologice individuale și sociale. Chiar dacă, să zicem, mulți dintre noi avem prieteni care vorbesc (aparent) deschis despre ceea ce îi deranjează, diverse episoade neplăcute prin care trec, despre stres, anxietate, deprimare, depresie, în fine, despre acele lucruri care, cumulate, și cum mai zicem prin Cluj, formează însăși „prăjeala”, asta nu înseamnă că asta ar fi regula generală.
Pentru că nu este. Mulți, de fapt, vorbesc despre o situație fără fond. „Da, sunt stresat și mă simt anxios, o fi din cauză că nu am prea dormit” sau mai știu eu ce, legat de muncă sau stres sau. Dar acel dormit nu e de mai mult de câteva zile sau săptămâni. Munca, la fel, stresul, la fel. Și lumea vorbește doar despre suprafață, iar când cineva ar dori să intre mai adânc în problemă, să arunce unele posibilități, unele întrebări, aceștia sar ca arși și schimbă, instant, subiectul, sau, acel tipic „nu știi nimica despre mine”, trimițându-te în a-ți rezolva problemele tale înainte de a vorbi de ale altora.
Adevărat: cine sunt eu (cel cu problemele mele, cu anxietățile și episoadele sezoniere de depresie) să-ți spun ție ce să faci cu problemele tale? Și, iată, de fapt, ce mă deranjează. Acest tabu, această frică de a mai pune în context social aceste probleme. Cu toții citim și știm că foarte mulți oameni au probleme cu depresia și anxietatea, sunt marile nereguli globale ale deceniului nostru, dar foarte rar cineva își asumă acest fapt. Frică de a contextualiza situația. Frică de a admite că, da, problemele diferă din cauza cauzelor și a istoriei personale, dar, la urma urmei, rădăcina care a cauzat însăși cauza, este, de cele mai multe ori, asemănătoare. Frică de a vorbi deschis. Frică de frică. Frică de terapie, fie cu cei apropiați – nimic complicat – fie cu cineva specializat. Frică de a nu-ți fie frică. Frică. Și atunci aceste lucruri ajung să fie tabu. Ajung să nu mai fie discutate, ci doar ascunse în spatele unei fețe palide care spune că „sunt bine”. Sunt bine? Clar sunt, uită-l pe X și pe Y ce gravi sunt – asta, în timp ce X și Y se uită la alte litere ale alfabetului zicându-și că sunt bine și ei la rândul lor, căci alții sunt și mai grav.
Într-o perpetuă frică de asumare și de asumare a fricii, de a pune măcar un deget mic de la picior în prag, de la a spune un „n” înfundat din „nu”, fiecare dintre noi ne uităm la alții și ne mințim, zicându-ne că suntem bine, sau, mai bine, căci alții sunt mai rău. Nu pot spune decât că suntem mult prea individualizați, și am uitat că, de fapt, societatea, bună, rea, își are un scop: grupurile care formează un întreg are rolul organic sau mecanic de a crea contexte în care indivizii parte din grup să se poată întrajutora, să-și vorbească păsurile și să și le rezolve împreună, dar o frică care se prelinge deasupra multora dintre noi de ani și ani de zile a făcut ca rotițele acestor mecanisme sociale normale să se blocheze și să ruginească, oprind un mers natural al lucrurilor. Ceva ce poate ar fi putut fi rezolvat în momentul stricării punând un pic de ulei, sau prin a schimba o rotiță-două, nu a fost observat, lumea crezând că e bine. Că este normal să fim individuali. Doară am scăpat de societatea asta de masă „comunistă”, a venit capitalismul care promovează valorile bunurilor materiale, ale banilor și individualității, dezvoltării și libertății pur-personale. E bine așa. Ne-a fost frică să punem semne de întrebare.
Noi, copii acelora care au spus că ceea ce se întâmplă este bine și normal, am crescut în această normalitate, care, în timp și spațiu, s-a dovedit a fi una disfuncțională și distructivă. Părinților le-a fost frică să vorbească despre lucrurile ce vor urma și au ales diverse forme de coerciție, precum pedeapsa și forța verbală (sau fizică) în a ne face să nu ne mai gândim la astea. Apoi am crescut și am început să dăm cu capul de probleme. Și să se activeze în forță maximă acele traume și evenimente din copilăriile noastre, care, combinate cu realitățile noastre, au creat contexte de deprimare, anxietate. Traume și evenimente create de părinți și cei din jurul nostru, oameni care, la rândul lor au problemele lor și le-a fost frică să și le rezolve, așa încât și le-au revărsat asupra acelora din stânga sau dreapta lor. Frică.
Acest tabu al fricii de asumare a unor probleme (nu neapărat ce am zis mai sus, nu doar anxietate și depresie, ci și frustrări, și multe altele) aduce cu sine situația de creare a altor tabuuri. Un perpetuum tabu. Aș putea spune, dacă mi se permite, că în sine, viața, este un tabu. Pentru că această individualizare ne face să credem că ceea ce știm este un adevăr de neclintit, așa încât rar discutăm chestiuni de problematică existențială cu alții, nu doar cu cei cunoscuți, discuții care să meargă până la rădăcina problemei – adevărata rădăcină, adevărata cauzalitate.
Frica ca ceea ce cunoaștem să nu fie așa cum de fapt credeam ne trimite într-o sferă cumva-dogamtică a vieții. Ținem și tragem cu dinții de lucruri care ne pot fi fatale, distructive sau care să-i rănească pe alții numai din cauză că, de fapt, ne este frică să ne trezim în poziția ca paletei noastre de valori etice și morale să-i survină o schimbare. Posibilitatea schimbării care nu poate fi controlată de către noi creează frică. Control freaks. Așa că ne pierdem în false realități (de fapt, ce este și realitatea asta?), în false libertăți, ne simțim a fi în afara cutiei pe când suntem într-una cu pereți de sticlă, false radicalisme sau moderări, false modestii și false generozități.
Știm cu toții că suntem imersați în ideologia schimbării personale. Dar, acuma, schimbarea personală pentru „schimbare planetară” nu constă în aruncarea gunoaielor selectiv, în a cumpăra mâncare și alte articole produse etic, a consuma conștient etc. Mă rog, nu numai. Schimbarea personală constă în asumarea unei radicalități spre a distruge tabuul care este viața. A putea să ne abținem din a fi defensivi și pasiv-agresivi când cineva dorește să pună niște întrebări legate de noi – pentru că, de fapt, de multe ori mulți oameni îți pun ție întrebări legate de anumite probleme nu ca să răspunzi tu, ci ca să treacă alături de tine printr-un proces de conștientizare și de punere cap la cap a unor informații. Pentru că, la urma urmei, și acelei persoane îi este frică.
Trebuie să trecem de pragul fricii și de minciuna cum că, de fapt, nu ne este frică. Ba da, ne este. Foarte frică. Iar frica de a vorbi despre frică este, cred eu, unul dintre cele mai mari tabuuri ale societății actuale, contemporane.