FRANCESCO ARDOLINO: „trebuie să înlocuim cuvântul „canon” cu un cuvânt care pune mai mult accent nu atât pe valoarea fiecărei lucrări, ci mai degrabă pe strategia globală a propunerii”

 

ADINA MOCANU: Francesco, în primul rând, o să încep prin a spune că te-am cunoscut în timp ce frecventam cursurile de literatură catalană și italiană, de la masterul „Construcția și reprezentarea identităților culturale (CRIC)”, de la Universitatea din Barcelona. Au trecut câțiva ani de atunci, apoi ne-am tot întâlnit la diferite prezentări și evenimente care aveau legătură cu literatura română. Când a fost prima dată când ai auzit vorbindu-se despre relația dintre aceste literaturi?

FRANCESCO ARDOLINO: Gândește-te că, în cazul meu, e oarecum diferit, pentru că sunt italian: în timp ce studiam catalana în Italia, ne dădeau exemple la lingvistică contrastivă din toate limbile romanice și circumstanțele lor (întrebarea tipică pe care ne-o puneam era: ce este româna? Pentru că era o prezență nelipsită…). Desigur, după ce te specializezi, îți apare această imagine de continuum care te-a determinat să citești câteva texte critice chiar și în română. Prin urmare, când am începutsă lucrez la Universitatea din Barcelona, am uitat de toate astea, dar am reținut doar acele nume des menționate– întotdeauna aceleași, de la Cioran la Eliade și până la Isou din cultura românească „franțuzească”.  În fața unei prezențe bazate numai pe mărturia limbii și a literaturii române în cadrul departamentului din care înainte făceam parte (Filologie romanică), atitudinea normală era indiferența. Știu că acum pare că spun o poveste ca să dau bine sau ca să fiu mai interesant, dar e vorba de un episod care ar trebui să rămână păstrat în memorie: în cultura catalană, a apărut pe neașteptate un mediator cultural, Xavier Montoliu cu tot cu entuziasmul său, iar importanța literaturii românești a devenit o știre recurentă. Cu toate acestea, de asemenea, la masterul CRIC, pe care l-am lansat în anul 2007, am avut studenți români sau persoane implicate în cultura românească – primul nume care îmi vine în minte e cel al Antoniei Escandell, traducătoare din Cărtărescu, înainte să te înscrii și tu, dar nu exista un interes direct în privința comparatismului cu lumea catalană. Și nici noi nu insistam pentru că Masterul CRIC nu aparține domeniului Filologiei Catalane.

 

ADINA MOCANU: Faci parte din echipa de organizare a acestui master. Cum a luat naștere ideea de a avea un program de master în jurul identităților culturale, iar mai apoi un program de studii doctorale considerat de excelență?

FRANCESCO ARDOLINO: Ideea masterului a luat naștere dintr-o inițiativă curajoasă a profesorilor, după o logică inductivă, și nu a fost impusă de la minister. Când sistemul educativ al statului spaniol a introdus modelul numit 4 + 1 (adică patru ani de studii de licență și unul de master oficial, spre deosebire de 3 + 2 care este cel obișnuit în Europa), exista deja un mic format general pentru că trebuia să propunem studii de master care să fie deja conținute în programul de licență.

În general, departamentele au inventat mastere în funcție de caracteristicile lor, dar CRIC a fost un caz excepțional, deoarece nu provenea dintr-o arie specifică de cunoștințe: eram profesori de literatură și din alte diverse domenii de cercetare, care am decis să ne unim și să construim un nou model, sub o singura etichetă care ne reprezenta ​​pe toți, aceea a Studiilor Culturale. Iar un an mai târziu, am început și un doctorat cu aceeași bază teoretică. A durat câțiva ani până să ajungem la o structură solidă și articulată, dar acum avem o colaborare generală și o viziune comună pe care o împărtășim cu toții și pe care nu am mai întâlnit-o în alte grupuri academice din care am făcut parte.

 

există câteva legături foarte puternice între literatura catalană și cea italiană de-a lungul secolului al XX-lea

 

ADINA MOCANU: Ești specialist în literaturile italiană și catalană din secolul al XX-lea. Cum ai descoperit literatura catalană? Ce are în comun cu cea italiană?

FRANCESCO ARDOLINO: Am ajuns să studiez catalana din motive complet anecdotice. În timpul unei veri, la Barcelona (unde studiam limba spaniolă), am fost găzduit de o familie catalană unde, evident se vorbea în catalană: acest lucru nu mă interesa prea mult, iar în septembrie eram deja la Roma ca să-mi dau examenele.

În timp ce mergeam pe coridorul unde era departamentul de studii spaniole și portugheze, am văzut că, pe ușa unui birou, era o plăcuță pe care scria „Lingua e letteratura catalana”. Am început să mă uit la anunțurile care erau lângă ușă, iar în acel moment a ieșit profesoara care mi-a explicat că avea nevoie de minim trei studenți pentru a-și putea ține cursurile, însă singurele lucruri pe care le-am înțeles erau (în această ordine): că o să mergem la bar să bem o cafea, că o să-mi dea o carte scrisă de Pere Calders și că o să ne vedem în următoarea zi pentru primul curs de limba catalană.

Nu pot decât să adaug că, peste niște ani, am ales să-mi scriu lucrarea de licență despre Pere Calders.

Pe de altă parte, există câteva legături foarte puternice între literatura catalană și cea italiană de-a lungul secolului al XX-lea. Traseul este complex și este datorat, pe de o parte, deschiderii intelectualilor catalani spre o cultură europeană, iar, pe de altă parte, și campaniei național fasciste (prin care se dorea, la început, exportarea „gloriilor” literare), dar și revendicării unei mișcări culturale a protestului împotriva regimului lui Franco care era similară cu ce se întâmpla în Italia în timpul acelor ani.

Bineînțeles, trebuie să recunoaștem că cititorul italian din zilele noastre nu întotdeauna reușește să distingă literatura catalană în marea masă iberică sau hispano-americană, iar singura autoare care, în acest sens, a avut „viață proprie” în librăriile italiene a fost Mercè Rodoreda.

 

ADINA MOCANU: Anul trecut, la începutul lui iulie, ai fost la București, cu ocazia Colocviului internațional de limba și literatura catalană organizat de Universitatea din București și AILLC. Ai fost invitat să ții o conferință plenară, la secțiunea de literatură, despre traducerea operelor scrise de Salvador Espriu, de Carme Riera și de Caterina Albert care semna sub pseudonimul „Victor Català”. De ce ai ales acești autori și ce au ei în comun?

FRANCESCO ARDOLINO: Am ales triada Víctor Català – Salvador Espriu – Carme Riera din motive pragmatice. În primul rând, am vrut să vorbesc despre trei autori din diferite momente ale secolului al XX-lea. În al doilea rând, am încercat să alternez proza ​cu poezia. Iar în al treilea rând, am vrut să prezint un text scris la prima persoană, ca să fiu și eu implicat într-un fel și nu cum se întâmplă întotdeauna, ca traducător.

Cu toate acestea, deoarece, în ciuda titlului, aduceam în discuție mai mult receptarea decât traducerea, intenția mea a fost să arăt un repertoriu de situații prezente în țări diferite, începând cu România și terminând cu Statele Unite, Franța, Germania, deși punctul meu de vedere pe care nu îl pot ascunde, este întotdeauna influențat de ochelarii italieni.

 

Scurt și la obiect: rezultatul a fost perfect.

 

ADINA MOCANU: Cum ți s-au părut experiența de la București și, bineînțeles, organizarea colocviului? Dar sesiunile de conferințe?

FRANCESCO ARDOLINO: Sunt foarte recunoscător organizatorilor Congresului pentru că m-au invitat. La aceste evenimente internaționale, știu, din experiență, că există dificultăți de tot felul și, uneori, trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru catastrofe mai mici sau mai mari, chiar dacă nu ai nimic de-a face cu ele. Eu nu am identificat vreun incident la București dacă o fi fost (mi se pare imposibil să nu fi fost), și cred că majoritatea participanților ar fi de acord cu mine. Scurt și la obiect: rezultatul a fost perfect. Este o laudă, dar poate fi văzută și ca o observație neutră. În orice caz, este ceea ce am văzut și am trăit eu.

 

ADINA MOCANU: Știu că a fost organizată și o masă rotundă despre canon. Ce părere ai despre canonul literar? Crezi că e necesar? Canonul ar trebui să răspundă întrebărilor despre ce ar trebui studiat și cum ar trebui să fie elaborat și transformat sau ce grup cultural trebuie să reprezinte?

FRANCESCO ARDOLINO: În ultimele câteva luni, m-am confruntat din nou cu discursul despre canon și trebuie să-ți mărturisesc că acum mă aflu într-o fază de tranziție.

În ultimii cincisprezece ani am tot susținut ideea că secolul al XX-lea poate fi interpretat într-o formă coerentă numai în două condiții. Prima este să acceptăm viziunea multiplicității canonurilor în orice literatură occidentală cu o tradiție puternică (deși, din prudență, mă limitez doar la culturile pe care le cunosc).

A doua este că, în ciuda tuturor lucrurilor, este necesar să știm cum să alegem un itinerar canonic în raport cu celelalte – chiar dacă toate pot fi la fel de valide – pentru a nu ne pierde în generalități. Adică, chiar dacă „acest canon” nu mai este reacționar, noi trebuie să decidem și să ne justificăm alegerea.

Acum, după cum spuneam înainte, am făcut un pas înainte: conceptele sunt aceleași, dar cred că, mai ales vorbind de secolul al XXI-lea, trebuie să înlocuim cuvântul „canon” cu un cuvânt care pune mai mult accent nu atât pe valoarea fiecărei lucrări, ci mai degrabă pe strategia globală a propunerii. Pe scurt, îmi place să vorbesc mai mult despre „sistem” (sau dacă pare ambiguu, „câmp de tensiune”, „ansamblu” etc.).

 

mama mea, cum era asistenta de dublaj, în fiecare zi, seara, înainte de a pleca, lua spre păstrare tot ceea ce „Maestrul” aruncase la gunoi.

 

ADINA MOCANU: În încheiere, aș vrea să ajungem și la film pentru că știu că ai o poveste foarte interesantă. Aceasta este despre regizorul italian, Federico Fellini și mama ta, care lucra într-un studio de filmare, ca asistentă la dublarea filmelor. Care a fost experiența ei? Ce ți-a povestit despre relația ei de lucru cu o persoană atât de cunoscută și importantă?

FRANCESCO ARDOLINO: Da, mama mea a lucrat în sectorul dublării de film. În Italia filmul se dubla (și încă se mai dublează): utilizarea versiunilor originale subtitrate este absolut circumstanțială în televiziune și film. În epoca de aur a dublării (toată a doua jumătate a secolului trecut), lucrurile erau și mai exagerate: chiar multe filme italiene erau dublate din cauza unui fel de groază sacră față de mijloacele de comunicare în direct și de zgomotele lor de fundal. Și au existat și cazuri speciale: Fellini–iar aici ajungem la povestea pe care vreau să v-o spun– le dădea actorilor mai degrabă o schiță decât un scenariu, pentru că dorea să aibă posibilitatea de a schimba dialogurile în ultima clipă.

Legenda care urmează poate că nu este întocmai cea mai exactă, dar este adevărată: Mastroianni, în timp ce făcea declarații de dragoste Sofiei Loren, în loc să spună fraze galante, recita numere („unu, doi, trei, te iubesc, patru , cinci, șase…”).

În fine, după filmare și montaj, pentru filmul E la nave va, Fellini a stat ore întregi în studioul de dublare, ca să aranjeze, să scrie și să rescrie întregul scenariu. Și cum pauzele erau foarte lungi, pentru a suporta mai ușor trecerea timpului, făcea crochiuri pe aceleași foi unde corecta dialogurile. Iar mama mea, cum era asistenta de dublaj, în fiecare zi, seara, înainte de a pleca, lua spre păstrare tot ceea ce „Maestrul” aruncase la gunoi.

Acum am aproape o sută de desene, majoritatea sunt schițe de figuri, iar nici unul dintre ele nu are semnătura lui, firește; dar au o poveste. De asemenea, trebuie să adaug că sunt foarte puține pe care le pot ține în birou, pentru că, în esență, aceste figuri sunt pornografice și, în plus, cam toate trimit la mesajul estetic cu un balon sau cu niște fraze de o vulgaritate sexuală total explicită.

 

———————————————————————————–

 

ADINA MOCANU: Per començar, vull subratllar, que et vaig conèixer durant els meus cursos en el màster “Construcció i representació d’identitats culturals”, de la Universitat de Barcelona, sobre l’estudi de les literatures italiana i catalana. Va ser fa molts anys i després ens vam trobar en presentacions i actes relacionats amb la literatura romanesa. Quan vas a sentir parlar sobre la relació entre literatura catalana i la romanesa?

FRANCESCO ARDOLINO: Pensa que el meu cas és diferent, per ser italià: mentre jo estudiava català a Itàlia també ens empassàvem exemples de lingüística contrastiva amb totes les llengües romàniques i les seves circumstàncies (la pregunta típica que ens fèiem era: què és l’aromanès? Perquè sortia gairebé sempre…). Clar, després, quan t’especialitzes, ja s’esvaneix aquesta imatge de continuum que et portava a llegir uns textos crítics fins i tot en romanès. Així, quan jo començo a treballar a la universitat, m’oblido de tot això, i retinc només aquells noms tan típics −sempre els mateixos, de Cioran a Eliade, fins a Isou− de la cultura romanesa “afrancesada”. Davant d’una presència només testimonial de la llengua i la literatura romanesa dins el que era abans el meu Departament (Filologia Romànica), l’actitud normal era no preocupar-se’n gaire. I sé que ara sembla una faula que dic per quedar bé, però és un episodi que caldria gravar sobre les pedres: dins la cultura catalana va irrompre un mediador cultural com Xavier Montoliu amb tot el seu entusiasme i la importació literària de Romania va esdevenir notícia recorrent. Ara bé, també en el Màster CRIC, que vam inaugurar l’any 2007, hem tingut estudiants romanesos o persones implicades amb la cultura romanesa −el primer nom que se m’acut és el d’Antònia Escandell, traductora de Cărtărescu− abans que vinguessis tu, però no solien demostrar un interès específic cap a la comparatística amb el món català. I tampoc nosaltres no hi insistíem, perquè el Màster CRIC no pertany a l’àrea de Filologia Catalana.

 

ADINA MOCANU: Fas part del equip de organització del màster “Construcció i representació d’identitats culturals”. Com ha començat aquesta idea de tenir un programa de màster entorn a les identitats culturals i després un programa de doctorat que ha tingut la menció d’excel·lència?

FRANCESCO ARDOLINO: La idea va néixer de manera inductiva, i des de baix. Quan el sistema educatiu de l’Estat espanyol va implantar el model que anomenem 4 + 1 (és a dir, quatre anys de grau i un de Màster Oficial, a diferència del 3 + 2 que és dominant a Europa), hi va haver un campi-qui-pugui generalitzat perquè havíem de proposar Màsters abans que es constituïssin els graus. En general, els Departaments inventaven Màsters segons les seves característiques, però el CRIC va ser un cas excepcional perquè no provenia d’una àrea de coneixement específica: érem uns docents de literatures i camps de recerca diversos que vam decidir reunir-nos i construir un model nou, sota l’única etiqueta que ens representava tots, la dels Estudis Culturals. I un any després també vam engegar un doctorat amb les mateixes bases teòriques. Hem trigat alguns anys abans d’arribar a una estructura sòlida i articulada, però ara tenim una entesa general i una visió comuna entre tots nosaltres que no he trobat mai en altres grups acadèmics en què he participat.

 

hi ha uns vincles molt forts que es van estrènyer entre la literatura catalana i la italiana al llarg del segle XX

 

ADINA MOCANU: Ets especialista en obres de la literatura italiana i catalana del segle XX. Com vas a descobrir la literatura catalanes? Que té en comú amb la italiana?

FRANCESCO ARDOLINO: A l’estudi del català hi vaig arribar per raons totalment anecdòtiques. Durant un estiu a Barcelona (jo estudiava el castellà) em va hostatjar una família catalana i, entre ells, parlaven en català: la cosa no em va preocupar gaire i al setembre ja era a Roma per fer els exàmens que em pertocaven. Mentre caminava pel passadís dels estudis d’espanyol i de portugués, vaig veure que, en la porta d’un despatx, hi havia una tarja que deia “Lingua e letteratura catalana”. Em vaig posar a mirar els anuncis que hi havia al costat, i en aquell moment va sortir la lectora. Temps després em va explicar que necessitava un mínim de tres alumnes perquè no li tanquessin les assignatures, però les úniques coses que vaig entendre van ser (en aquest ordre): que anàvem al bar a fer un cafè, que em deixava un llibre de Pere Calders i que ens veuríem el dia després per començar les classes. Només puc afegir que, anys més tard, em trauria lallicenciatura precisament amb una tesi sobre Pere Calders.

D’altra banda, hi ha uns vincles molt forts que es van estrènyer entre la literatura catalana i la italiana al llarg del segle XX. El recorregut és complex i passa, d’una banda, per l’obertura dels intel·lectuals catalans cap a una cultura europea; de l’altra, per la campanya nacionalista del feixisme (que voliem exportar les seves “glòries” literàries) en un primer moment, i per la reivindicació d’un moviment cultural de protesta contra el franquisme que tocava els esperits dels italians durant els anys de la protesta. També cal admetre que el lector italià d’ara no sempre distingeix la literatura catalana de la gran massa ibèrica o hispanoamericana i l’única autora que, en aquest sentit, ha tingut “vida pròpia” a les llibreries italianes ha estat Mercè Rodoreda.

 

ADINA MOCANU: Al principi de juliol, vas estar a Bucarest amb la ocasió del col·loqui internacional de llengua i literatura catalana organitzat per la Universitat de Bucarest i l’AILLC. Els organitzador et van proposar de fer la conferència plenària corresponent a la secció de literatura i vas parlar sobre la traducció de Victor Català, Salvador Espriu i Carme Riera. Per què aquests autors i que tenen en comù?

FRANCESCO ARDOLINO: Vaig escollir la tríade Víctor Català-Salvador Espriu-Carme Riera per raons pragmàtiques. Primer de tot, volia parlar de tres autors de moments diferents del segle XX. Segon, pretenia alternar prosa i poesia. I tercer, volia presentar un text escrit en primera persona, que m’impliqués d’alguna manera i no sempre com a traductor. Ara bé, com que, malgrat el títol, tractava més de recepció que no pas de traducció, la meva intenció era de mostrar un repertori de situacions que s’havien produït en països diferent, des de Romania fins a Estats Units, des de França fins a Alemanya, tot i que el meu punt d’observació, no ho puc amagar, sempre és graduat a través de les ulleres italianes.

 

Ras i curt: el resultat ha estat perfecte.

 

ADINA MOCANU: Què et va semblar la experiència de Bucarest i evident l’organització del col·loqui? I les sessions?

FRANCESCO ARDOLINO: Estic enormement grat als organitzadors del Congrés per haver-m’hi convidat. En aquests actes internacionals, ho sé per experiència, sorgeixen dificultats de tota mena i a vegades has d’assumir la responsabilitat de petits o grans desastres encara que no hi tinguis res a veure. La veritat és que, si hi ha hagut algun incident (em sembla impossible que no n’hi hagi hagut cap), jo no l’he pogut detectar i crec que la majoria dels participants estarien d’acord amb mi. Ras i curt: el resultat ha estat perfecte. És un elogi, però pot constar com a observació neutral perquè és el que vaig veure i viure.

 

ADINA MOCANU: A més a més, va haver-hi una taula rodona sobre el cànon literari. Es necessita el canon literari? El cànon hauria respondre a les preguntes sobre què hauria ensenyar i per què i des d’una visió epistemològica sobre com es formen i transformen els cànons o a qui grup social representen?

FRANCESCO ARDOLINO: En els darrers mesos he tornat a enfrontar-me amb el discurs sobre el cànon i t’he de confessar que ara em trobo en una fase de transició. Al llarg dels darrers quinze anys he anat proclamant la idea que el segle XX es pot interpretar de manera coherent només a dues condicions: la primera és que acceptem la visió de la multiplicitat dels cànons en qualsevol literatura occidental amb una forta tradició (tot i que per prudència limito la consideració a les cultures que conec millor). La segona és que, malgrat tot, cal saber triar un itinerari canònic respecte a d’altres −encara que puguin ser igualment vàlids− per no perdre’s en vaguetats. Vull dir, tot i que “aquest” cànon ja no és reaccionari, tu has de decidir i justificar la teva elecció. Ara, com et deia, he fet un pas endavant: els conceptes són els mateixos, però crec que, sobretot de cara al segle XXI, hem de substituir la paraula “cànon” per un mot que posi més èmfasi no tant en la vàlua de cada obra, sinó en l’estratègia global de la proposta. En fi, m’estimo més parlar de “sistema” (o si sembla ambigu, “camp de tensions”, “conjunt”, etc.).

 

la meva mare, que era assistenta de doblatge cada dia, al vespre, abans d’anar-se’n, recollia de la paperera tot el que el “Maestro” hi havia llençat.

 

ADINA MOCANU: I per acabar, vull passar al cine perquè tens una historia molt interessant per diu-nos. I això es sobre el director italià de cine, Federico Fellini i la teva mare que treballava en un dels estudis de cinema, com assistenta de doblatge. Com va ser treballar amb una persona tan coneguda i important.

FRANCESCO ARDOLINO: Sí, la meva mare treballava en el doblatge, a Itàlia es doblava (i encara es dobla) tot: l’ús de versions originals subtitulades és absolutament circumstancial a la televisió i també al cinema. I en l’època d’or del doblatge (tota la segona meitat del segle passat), la cosa era encara més exagerada: es doblaven també moltes pel·lícules italianes per una mena de sagrat horror de la presa directa i dels seus sorolls de fons. I hi havia també casos especials: Fellini, i aquí arribem a la història que et vull explicar, donava als seus actors un canemàs més que no pas un guió, perquè es volia reservar la possibilitat de canviar els diàlegs fins al darrer moment. La llegenda que corre potser no és exacta però és real: Mastroianni que, en el moment de fer declaracions d’amor a Sofia Loren, en canvi de dir frases galants, recita números (“un, dos, tres, t’estimo, quatre, cinc, sis…”). En fi, Fellini, després de rodar i muntar …E la nave va, es va passar hores i hores a l’estudi de doblatge retocant, redactant i reescrivint tot el guió. I com que les pauses eren molt llargues, matava el temps fent croquis sobre els mateixos fulls on corregia els diàlegs.

I la meva mare, que era assistenta de doblatge cada dia, al vespre, abans d’anar-se’n, recollia de la paperera tot el que el “Maestro” hi havia llençat. I ara jo tinc gairebé un centenar de dibuixos, la majoria són esborranys de figures i cap d’ells no està signat, naturalment; però tenen una història. Ara, també t’he de dir que n’hi ha molts pocs que em pugui portar al despatx, perquè, en línia general, aquestes figures són essencialment pornogràfiques i, a més a més, sovint donen suport al missatge estètic amb un baloon o unes frases d’una vulgaritat sexual totalment explícita.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *