Filip Manakis: o poveste europeană

 

LIVIU G. STAN s-a născut pe 8 martie 1987 în Brăila. Este jurnalist freelancer. A publicat interviuri, editoriale, eseuri, reportaje, cronici literare, antropologie urbană, politologie, proză în Obiectiv Cultural, Orizont, Cultura, Tiuk, Europa, Timpul, Antares, Viaţa Românească, Revista de suspans, Observator Cultural, Discobol, LaPunkt etc. Cărţi publicate: Yima, Ed. Brumar, 2008, Sânge de pasăre pe haine, Ed. Herg Benet, 2014. Casele vor uita, de Liviu G. Stan, apare în Literatură română contemporană: Proză contemporană – harmalină, Editura frACTalia, 2016

______

 

fragment

 

1.

 

Faceţi cunoştinţă cu Filip Manakis

 

În al treizeci şi nouălea an al vieţii sale, Filip Manakis gândise un gând complicat, furat de priveliştea de pe malul Dâmboviţei.
[           ]Ar fi putut scrie un reportaj. Nu despre gândul lui complicat, ci despre altceva.
[           ]La acele prime ore ale dimineţii, Bd. Mărăşeşti era pustiu. Şi pustietatea aceea, plină de presimţiri întunecate, presimţiri pe care strategii militari le numeau realităţi inevitabile, acea pustietate matinală se completa perfect cu ceaţa acelui început de noiembrie;
[          ]o ceaţă de tărâm mlăştinos,
[          ]o ceaţă de pădure asiatică în care oamenii vânează oameni;
[          ]o ceaţă-emisar sosită pe străzile oraşului doar pentru a prefaţa realitatea inevitabilă.
[          ]Realitatea inevitabilă?
[          ]Războiul.
[          ]Începea războiul.
[          ]Cvartalele de blocuri construite în ultimii ani ai ceauşismului pe Splaiul Unirii, clădirea Camerei de Comerţ şi Industrii sau şoseaua de vizavi, trei puncte de referinţă banale în plictisul oricărei alte zile, însă de negăsit acum în această formulă chimică fără linie de orizont, cu nimic deosebită de luminile imposibil de reprodus din timpul viselor.
[          ]Tot ce putea zări în ceaţă era la câţiva paşi distanţă de el, pe marginea canalului desecat. De sub gluga gecii sale kaki, Filip Manakis, cu rucsacul în spate, cu ghetele stropite de noroi, cu mâinile în buzunar, somnoros, zgribulit, privea un soldat. Soldatul plângea. Bâiguia ceva şi plângea. Filip Manakis nu pricepea nicio iotă din cuvintele soldatului. Soldatul stătea pe vine, se ţinea cu mâinile de cap şi plângea. Filip Manakis vorbea în gând: Plângi, da, dar dacă nimerim în tabere diferite, îmi vei face felul fără să clipeşti.
[           ]Se apropie încet de soldat.
[           ]Începuse să-şi noteze deja în minte o porţiune din viitorul reportaj: Nu îţi trebuie o imaginaţie bogată pentru a remarca asemănarea izbitoare dintre această maşinărie de război şi o balenă eşuată la mal.
[           ]Jos, în nămolul din canal, un transportor blindat încremenise cu roţile în sus. O bucată din gardul canalului fusese spulberată. Soldatul, cel mai probabil, pierduse controlul vehiculului. Transportor Piranha, proiectat de firma elveţiană MOWAG. Greutate – 14 tone; lungime – 7,30 m; lăţime – 2,66 m; înălţime – 2,20 m; echipaj – 3 soldaţi; pasageri – 8 soldaţi.
[           ]Ştia pe de rost toate detaliile tehnice.
[           ]Câţiva centimetri distanţă între el şi soldat.
[           ]Trăgea cu sete aer în piept.
[           ]Unde dispăruse, în doar câteva secude, gândul complicat? Îi ieşise pe gură, prin aburii cavităţii, amestecându-se cu ceaţa?
[           ]El, Filip Manakis, putea jura că el, Filip Manakis, respira ca un tigru.
[           ]Luându-şi voltă, îl îmbrânci pe soldat în canal.
[           ]O rupse apoi la fugă prin ceaţă, spre redacţie, înspăimântat de gestul comis.
[           ]Ar fi putut folosi cu uşurinţă un obiect concret al crimei.
[           ]Asta se afla în spatele gestului comis.

 

Copilărie

 

Filip Manakis credea în capcanele moştenirii genetice.
[         ]Îşi petrecuse copilăria în Brăila, în pacea iubitoare dintre o mamă de meserie contabil, hipersensibilă, ilucidă şi drăgălaşă, care se ocupa excesiv de sănătatea lui (de altfel, nu foarte zdravănă în acea perioadă), şi un tată, la bază profesor de educaţie civică, excesiv de tolerant şi evaziv, ilucid şi drăgălaş, care avea să-i insufle peste ani un soi de lene a privirii interioare în viaţa personală; în sensul că ceea ce se petrecea în viaţa sa intimă avea o viteză emoţională mai lentă (lentă spre neconvingătoare) decât ceea ce se petrecea în viaţa sa expusă. Aşa numea Filip Manakis prezenţa lui în realitatea exterioară – v i a ţ a  e x p u s ă. Ca peştii pe tarabe. Ca un accident de tren. În viaţa sa expusă, însă fără a fi deplin conştient de asta, Filip Manakis voia să internalizeze cu o acribie matematică, dar cu emoţie, neapărat cu emoţie, ceea ce ieşea din el şi ceea ce intra în el din experienţa traiului zilnic. Era şi asta un fel de dietă ascetică, chiar dacă una inferioară, fără autolimitări drastice.
[          ]Desigur, în reportajele pe care le scria era un cu totul alt om, trebuia să fie un cu totul alt om, doar asta îi era meseria.
[          ]Plus alte două detalii:
[          ]1) Odată, maică-sa demontase un motor de Dacie şi îl reasamblase la loc în doar patru ore;
[          ]2) Odată, taică-său văzuse o muscă înecată în cana cu ceai; fiul avea şi el o cană cu ceai; când copilul şi-a mutat privirea aiurea, tatăl nu s-a putut abţine şi a înlocuit cănile, frământându-şi apoi degetele cu o tristeţe inexprimabilă.

 

Piciorul lui Filip Manakis dansează fără acordul său

 

Bolborositul filtrului de cafea atrăsese atenţia urechii lui stângi. Doar a urechii. Ochii priveau în gol. Golul era afară. Între ochii lui şi golul de afară, orificiile unei perdele. Fereastra dădea spre o curte interioară. Ceaţa pe care Filip Manakis o detesta intrase până şi în această curte, părea că vine direct din ceruri, estompând liniile geamurilor de vizavi, grinzile masive de fier care uneau cele două corpuri de clădire, ulucele, asfaltul, colţul cu tomberoane; numai contururi nedesluşite, aproape abstracte, care parcă îl invitau să pună piciorul pe pervaz şi să se arunce peste balustradă.
[          ]Redacţia se mutase de un an într-un nou sediu, într-un bloc vechi cu trei etaje, construit în ’39, din spatele Bisericii Armeneşti. Mutarea aceasta îndelung aşteptată fusese o sursă de relaxare psihică şi musculară pentru Filip Manakis, care nu se simţea deloc în apele lui în varianta nord-americană de amenajare a spaţiului redacţional, în care toate birourile funcţionează laolaltă într-o sală mare, fără uşi, fără pereţi despărţitori, într-un du-te-vino gălăgios. Acum avea în sfârşit o încăpere în care să poată lucra singur – doar el, calculatorul şi yala închisă. Unul sau două reportaje pe săptămână, asta era norma lui. Unul sau două reportaje care ar fi putut să-i fie făcute praf de către specialiştii în motoare de căutare, măcelarii de optimizare, cum îi numea Filip Manakis; cei pentru care totul se rezuma la cifre, statistici şi cuvinte-cheie. Presa tipărită dispăruse de mulţi ani din România, algoritmii reţelelor de socializare decideau deja de ani buni scopul jurnalismului. Structura stilistică a informaţiei de interes general pe care o implicase cândva reportajul, varietatea perspectivelor de abordare a unui subiect, tangenţele literare? Negură a trecutului, tinichele oxidate, prostii romantice. Măcelarii digitali primiseră pe mână o autoritate lingvistică dictatorială: ei stabileau ce cuvânt va trăi şi care cuvânt va muri, până când, în bătălia motoarelor de căutare, textul epurat de orice vibraţie formală va produce cantitatea necesară de cifre (traficul) pentru ca ceilalţi măcelari, cei din marketing, să-i oferteze pe ceilalţi măcelari, cei din publicitate.
[          ]Prăbuşirea blocului sovietic lăsase în urma lui ruine industriale – revoluţia digitală lăsa în urma ei ruine lingvistice – deci, gândea Filip Manakis, logica maşinii de tocat e o logică fără cusur, mereu victorioasă.
[          ]Cafeaua era gata. Filip Manakis duse cana la gură, sorbi şi, mutându-şi privirea în jos, începu să răsfoiască o agendă albastră. În agendă era subiectul viitorului reportaj. Tema articolului? Un bărbat din cartierul Rahova se săturase să mai facă parte din angrenajul statului şi luase o hotărâre care, acum, cu numărătoarea inversă a războiului, îi părea lui Filip Manakis că se integra ca o simplă piesă de puzzle în demenţa tăcută, invizibilă a zilelor. Pe scurt, cazul avea potenţial (ce-o mai fi însemnat şi asta): subiectul voia să-şi transforme apartamentul într-o enclavă separatistă, într-o republică autoproclamată. Nicio exagerare la mijloc, lucrurile stăteau întocmai. Iar „statul” pe care îl construia şi-l denumise sugestiv: NU. Statul separatist NU. Îşi încropise chiar şi un drapel, unul incredibil de vesel, o harababură de culori stridente peste care scrisese, încadrând până la refuz literele în forma steagului – NU, cu bidineaua, cu vopsea neagră. Când ajungeai la etajul lui, ochiul îţi era imediat atras de cele două steaguri care atârnau lângă uşă, unul în dreapta, unul în stânga. Năbădăiosul cetăţean, Costică Afrim pe numele lui, trata chestiunea cu foarte multă seriozitate: securizase intrarea cu gratii şi dublase grosimea uşii, care semăna cu poarta unui buncăr.
[           ]Filip Manakis citea aleatoriu însemnările.
[           ]ÎNTREBARE: Şi asta este presupusa graniţă?
[           ]RĂSPUNS: Nu e presupusa graniţa. Este chiar graniţa!
[           ]Părea foarte timid. Nevrotic şi timid.
[           ]Altă însemnare:
            ]Costică Afrim: Poate că-ţi par nebun, dar nu sunt.
[           ]Să nu uiţi să adaugi replica asta: Încă nu m-am înarmat.
[           ]Altă însemnare:
[           ]Costică:
[           ]Vine războiul, corect? Vine. Şi ce se va întâmpla cu noi, cu mine, cu tine, cu X, cu vecinu’? Ne va şterge de pe faţa pământului, corect? Corect!
[           ]Vocea lui şi-a luat avânt, este acum mânată de un patos ofensiv.
[           ]Strângându-mă cu un fel de amiciţie de genunchi (stăm unul lângă altul pe canapea), şi-a expus în continuare logica. Locuia într-un bloc. În caz de război, ce ar putea face statul pentru el, pentru blocul lui în momentul în care o rachetă s-ar apropia de el, de vecinii lui? Nimic, absolut nimic, şi-a răspuns. Prin urmare, consideră el, este singur în faţa rachetei aducătoare de moarte colectivă. Caz în care el devine statul. Fiecare ţintă vie devine statul, a adăugat. Un stat mic, de câteva kilograme, insignifiant, stătuleţe de carne cu nimic mai rezistente decât un melc.
[           ]Eu nu sunt Ludovic al XIV-lea ca să zic: Statul sunt eu! Eu, ca om simplu, îmi spun atât, că sunt un stat vai de steaua lui, pe care Statul ăla mare nu îl poate feri de nici o rachetă. De ce să aştept explozia ca să înţeleg faptul că doar eu, şobolanul neputincios şi cocoşat de taxe, sunt singurul meu scut, singura armată, singura metodă de salvare? De ce să nu-mi revendic instituţional ceea ce mi se cuvine? Corect? Am sau nu dreptate? De ce să nu mă apăr cu propriile puteri de şobolan neputincios, separându-mă definitiv de stat încă de pe acum? Ăsta nu e nihilism, domnule Manakis, asta e rugăciunea mea radicală! Eu, Costică Afrim, m-am închis într-o rugăciune!
[          ]Se gândea, oprindu-şi privirea pe câte un cuvânt din acele notaţii: Nebun. Timid. Nevrotic. Graniţă. La revedere, cuvinte şi sensuri. Chelner, două râuri de sânge, fac cinste! Nimic mai simplu decât reşaparea vechilor atitudini sinistre ale popoarelor: vom cânta din fluier ororilor îngropate secolul trecut, ca să răsară nealterate în acest secol. Animalul Istoriei va amesteca iarăşi toate stările şi toate cuvintele într-un singur cuvânt cu grafie neutră – CRIMĂ.
[          ]Se mai gândea că nu îţi trebuie o privire în spaţiu prea ageră sau iscusită plastic pentru a observa că pacea poate fi percepută exclusiv orizontal, la fel ca un neon. Şi nu îţi trebuie prea multă minte ca să pricepi că, raportată la scara istoriei, durata de viaţă a păcii seamănă cu durata de viaţă a unui tub de neon, raportată la proporţiile unei locuinţe, mai mult sau mai puţin. Similarităţile pătrund însă şi mai adânc: gazul din tubul luminos este un gaz nobil; pacea este un concept nobil. Numai că neonul este un gaz iner…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *