ANA DUMITRESCU este cineastă. A regizat mai multe filme din care Khaos despre criză în Grecia sau Même pas peur! despre discursul politic în Franța. Ultimul ei film Licu o Poveste românescă a fost premiat de Golden Dove la Dok Leipzig și este difuzat la numeroase festivaluri. Filmul o să fie cinematografele din Romania, din 24 august 2018. Mai multe detalii: www.anadumitrescu.com
Să fii străin într-o țară e un lucru pe care l-am cunoscut acum doi ani. Țara despre care vorbesc este România. Cu toate că mă numesc Dumitrescu, pentru mine România este (era?) o țara necunoscută. Părinții au plecat în Franța, iar Franța este țara în care am crescut, copilărit, mers la școală. Franceza este limbă mea maternă. Nu am avut ceea se numește o „educație românească”. Am descoperit România după 1990 când veneam în vacanțe. Atâta tot. Prima dată când am mâncat sarmale a fost la vârstă de 35 de ani. Prieteni mei erau (și sunt încă majoritatea) francezi. Universul meu a fost Franța. În realitate, am trăit doi ani în România între 2007 și 2009, dar era vorba de doi ani în niște condiții particulare. Nu eram implicată în societatea românească. În 2009 m-am întors „acasă”, în Franța.
Adevărata experiență a fost 2016 când am venit tot din motive profesionale (ca și în 2007), dar în condiții puțin diferite. În 2016, am înființat firma mea. Am lucrat și trăit în condiții pur românești, în afara cercului francez.
Și așa am descoperit ce înseamnă să fii imigrant. În primul rând, a trebuit să mă descurc într-un sistem total necunoscut. Și nu este simplu. Tot ce cunoșteam din sistemul francez, nu folosea aproape la nimic aici. Ce părea evident într-un loc (Franța), nu mai era evident în celălalt (România). Este vorba de administrație, dar și de relațiile umane. Nici până în ziua de azi, după doi ani, nu cred că am priceput sută la sută cum se gândește în România. Modul de a gândi diferă foarte mult de cel din Franța. Cu administrația m-am descurcat până acum. De multe ori când nu pricep ceva stau și insist și insist și insist până mi se explică foarte bine. Cred că am fost obositoare pentru mulți, dar am reușit să pricep lucrurile.
Altă problemă este limba. Înțeleg totul, dar mă exprim mai greu. Nu este ceva fluid, nici la scris, nici la vorbit. Vorbesc o română tradusă din franceză și cu un accent puternic franțuzesc. Structură frazei o gândesc în franceză. Din cauza faptului că mă exprim mai greu, este un pic mai complicat să mă înțeleg cu cineva. Imediat mi se spune că nu am priceput. Ceea ce este fals. Repet, dar înțeleg absolut totul din ce mi se spune. M-am descurcat până și la țară, pe oriunde m-am dus în România. Dar nu ajung să exprim chiar totul.
Vorbesc o franceză perfectă, fără accent, dar la nivel universitar mă simt tratată ca o analfabetă aici. Oameni te judecă după nume. Dacă te numești Dumitrescu și scrii prost înseamnă că ești analfabetă. Altfel nu se poate. Dar, uite, că se poate. Numai textul asta îmi cere un efort enorm. Asta pentru că scriu direct în românește. Nu în franceză. Atunci, trebuie să mă concentrez mult mai mult.
Partea interesantă din povestea asta este că părinți meu au fost imigranți în Franța. Erau cei care vorbeau cu accent românesc și nu pricepeau cum funcționează țara. Acum eu sunt o imigrantă în România. Sunt ceea ce se numește o franceză de origine românească.
Am crezut că mai întâlnesc oameni ca mine. Am mai întâlnit, dar foarte puțini. Și toți au plecat înapoi în Franța.
Acum sincer, dacă cineva mă întreabă cineva acum unde o să trăiesc peste un an, nu știu ce să-i răspund. De multe ori îmi lipsește o libertate de gândire pe care o aveam acolo. Nimănui nu-i păsă dacă ești credincios, feminist, etc. Aici am impresia că dacă ești cumva diferit de normele societății, este o dramă. Personal nu mă supăr din cauza asta, pentru că sunt o artistă. Se consideră că artiștii au o viață mai diferită de restul societăți, ceea ce este ok pentru mine. Trăiesc cu un francez și nu am familie în România. În fine, sunt liberă să fiu ce vreau să fiu și aici. Nu știu cum ar fi fost cu o familie și un partener român. Nu cred că ar fi fost așa de simplu. Nu știu.
După doi ani se creează vrând-nevrând și relații puternice cu o țara pe care o cunoșteam de departe. Am întâlnit mulți oameni formidabili care să zbat pentru o lume mai bună pentru copiii lor.
Ceea ce îmi place în România e că nu este totul încadrat. În Franța totul este reglementat. Este bine dintr-o anumită perspectivă, însă nu lasă spațiu pentru puțină nebunie. În România totul este o aventură. Câteodată sunt obosită, dar de multe ori apreciez aventură asta.
Acolo unde mă simt cel mai bine este printre oamenii simpli. Îmi place mai mult să discut cu un șofer decât cu un profesor. Profesorul are o atitudine neutră de multe ori. Șoferul vine cu o părere, o opinie, iar asta îmi place mult de tot, chiar dacă nu sunt de acord cu părerea lui. Dar putem avea un dialog.
Mi-am găsit o familie adoptivă printre romii lăutari. Am lucrat cu o familie care a depășit cadrul profesional. Sunt niște oameni minunați. Nu suport să văd discriminarea împotrivă lor. Cred că ne este frică de ceea nu cunoaștem. România a fost mulți ani închisă în ea. Iar în 2018 a rămas această frică. În Franța trăiești cu o serie de oameni care vin din lumea întreagă. Eu nu trăiesc cu frică. Amestecul lipsește în România. Dar cred în viitor se vor schimba lucrurile. Sunt optimistă. Români nu sunt mai rasiști decât alții, dar, poate, mai puțin informați.
Cert este într-un an am învățat ce înseamnă să ai două culturi. Am învățat să privesc România altfel decât înainte. O iubesc, dar mă mai și enervează. Avem o relație complexă, cu o implicare sufletească.
Am înțeles ce înseamnă să fii un imigrant. Cât de greu este! Ce dificil este să te descurci, să te înțelegi cu oamenii. M-am gândit la părinți mei și mi-am dat seama cât de greu a fost și pentru ei. Acum eu trăiesc ce au trăit ei. Mă gândesc la toți oamenii care pleacă în străinătate. Ce greu trebuie să le fie. Se pare că atunci când ieși din confort, vezi lucrurile cu alți ochi. Nu regret asta.