Este schizofrenia imorală?

@desideria

SERGI SOLÉ PLANS

 

Mi se părea că eu sunt cu totul diferit de ceilalți, că dragostea și tot ce ține de ea nu e pentru mine, că eu merg pe un drum care mă va duce mult dincolo de condiția umană banală.

Mircea Cărtărescu, Nostalgia

 

Timp de patruzeci de ani, din 1932 până în 1972, în Statele Unite ale Americii a avut loc studiul cunoscut cu numele de Tuskegee. În cadrul acestuia au fost observată evoluția a patru sute de fermieri afroamericani bolnavi de sifilis fără să li se dea tratament. Medicii (printre care se numărau și afroamericani) au oferit controale medicale obișnuite și gratuite, dar dureroase și riscante (de exemplu, extracție de lichid din creier printr-o puncție făcută în coloana vertebrală) și, în plus, inutile pentru că bolnavii, în final, nu urmau să primească niciun tratament (în primul rând, pentru că nu era disponibil și mai târziu, când a fost descoperit pe la jumătatea anilor patruzeci, li s-a refuzat cu scopul de a observa progresul bolii, de multe ori până la moarte). În fața acestei atrocități umane, o comisie de experți sponsorizată de Departamentul de sănătate, educație și bunăstare a Statelor Unite au scris Raportul Belmont, care, în 1979, punea bazele fundamentale ale bioeticii. Oamenii nu mai puteau fi folosiți ca instrument pentru așa numitele principii superioare ale societății fără consimțământul lor.

Ceea ce poate părea un progres în apărarea drepturilor omului a fost, totuși, prompt discutat de comunitarianism, curent filozofic care a înțeles acest lucru ca o înălțare liberală a individualismului și sfârșitul angajamentului social. Un interes deosebit printre criticii acestui liberalism îl are Charles M. Taylor, filozof canadian care a studiat în detaliu în cartea sa, Surse ale sinelui (1989), procesul de construcție a subiectului modern. El consideră că, în antiteză cu individualismul modernității, identitatea omului trebuie gândită întotdeauna ca fiind atașată de valorile comunității.

Spre exemplu, cu privire la homosexuali, acceptă orientările sexuale neconvenționale, dar nu pentru că sunt o alegere liberă, ci numai dacă pot să fie oarecum asimilate relațiilor de dragoste tradiționale, adică stabile (Charles Taylor, partizan al comunitarianismului, 2015). Orice alegere vitală trebuie să fie în consonanță cu valori prealabil stabilite pentru a fi acceptată. Prin comunitarism se înțelege că trebuie să demonstrezi că, undeva în lume, orientarea ta este suficient de înrădăcinată. Însă, comunitatea este cea care decide ce se înțelege prin suficient. Și dacă comunitatea consideră că gândirea ta nu este „suficient de înrădăcinată”, că legăturile tale cu lumea sunt prea rupte, te va semnala drept neconvențional sau, dacă persoana care pune un nume stării tale este un psihiatru, probabil te va cataloga, cum vom vedea în curând, drept autist.

Pe de altă parte, unul dintre cei mai importanți referenți istorici ai liberalismului este John Stuart Mill (1806-1873), filozof scoțian care a apărat dreptul femeilor la vot și la emancipare (în 1865 a publicat The Subjection on Women) ca element al concepției sale conform căreia individul este superior principiilor societății. Dar nici liberalismul nu este totuși o soluție pentru schizofren, deoarece este o persoană bolnavă și are nevoie de ajutorul nostru. Nu-l putem lăsa pradă sorții apelând la autonomia sa. În cazul persoanei psihotice nu este valabil principiul pe care J.S.Mill îl expune în Despre libertate:

Un om nu poate fi constrâns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel. (MILL, 1859; traducere de A.-P. ILIESCU, 1994)

În psihiatrie credem că uneori este necesar ca psihiatrul „să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el” (pacientul), iar Mill admite faptul acesta. Problema este că nu știm când trebuie să acționăm și când nu, fără consimțământul pacientului. Nici fără boală nu este ușor de decis, dar în cazul schizofreniei decizia pare să fie cu atât mai grea. În cazul persoanelor nepsihotice se ia în considerare faptul că se poate dialoga și hotărî împreună ceea ce este de făcut. Însă acest lucru nu este posibil cu bolile psihotice dacă suntem de acord cu descrierea de mai jos a sindromului autist a lui Mircea Lăzărescu și a Ramonei Bărănescu (care corespunde viziunii mai multor autori ai secolului XX: de la Freud la Blankenburg și de la Bion la Minkowski):

În mod normal, orice om intră spontan în contact cu alții, în situații mereu noi. Individul e interesat de acest contact, comunică firesc, verbal și nonverbal, cu ceilalți, îi înțelege și se face înțeles, e interesat de ceea ce se întâmplă în viața comunitară, afirmându-se prin inițiativă și eficiență în raport cu alții. Bleuler a introdus în psihopatologie conceptul de autism pentru a caracteriza „închiderea în sine patologică” a schizofrenului, care trăiește într-o lume proprie, dezorganizată și bizară, neavând capacitatea de a comunica cu cei din jur. (Psihopatologie descriptivă, LĂZĂRESCU & BĂRĂNESCU, 2011)

Prin urmare, dacă schizofrenul nu poate comunica, nici pentru a-și manifesta acordul cu tradițiile comunității și nici pentru a-și exprima propriile dorințe cu privire la acestea, ce este de făcut? Trebuie să acceptăm că schizofrenul se află în afara colectivității și că, așadar, este imoral? Chiar nu se poate dialoga cu el, schimba opinii? Așa pare să considere perspectiva psihiatrică:

Rigiditatea face ca această convingere [delirul] să fie impermeabilă la orice argument sau evidență, astfel încât delirantul nu mai poate comunica adecvat cu ceilalți, ajugând, ca psihotic, la alienare. (Psihopatologie descriptivă, LĂZĂRESCU & BĂRĂNESCU, 2011)

Închiderea în sine a delirantului este rigidă și imutabilă pentru psihiatrie. Dar filozofia merge mai departe și, deși recunoaște că discursul schizofrenului nu este o dezbatere liberă și că nici nu este dispus să accepte contradicții, este, în același timp, conștientă că nu există nicăieri o situație ideală de dialog, că nu există niciodată o convingere complet permeabilă. Și nu numai pentru persoanele psihotice, ci pentru toată lumea. Tuturor ne este greu să schimbăm perspectiva cu care abordăm teme semnificative pentru noi. Nu avem într-adevăr mereu dispoziția de a infirma opiniile noastre. Nu putem presupune că comunicarea cu ceilalți este tot timpul deplină, ci, din contră, întotdeauna nereușită. (Habermas, Discursul filosofic al modernităţii, 1985).

Atunci, cum schizofrenul poate să fie considerat ciudat și incomprehensibil? Cum să fie mai mult decât altcineva? Numai dacă recunoaștem limitele comunicării în general putem să-i ajutam pe cei care ne par mai ciudați, mai incomprehensibili decât noi. Mai neconvenționali.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *