Elefantul și călărețul – între intuiție și rațiune

OANA BĂLUICĂ

Jonathan HaidtMintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, trad. Simona Drelciuc, Bucureşti, Humanitas, 2016.

Am fost mereu extrem de interesată (și agasată, de cele mai multe ori) de pozițiile politicienilor, scriitorilor și gânditorilor conservatori cu privire la problemele sociale; în mare parte, pentru că sunt profund diferite de ale mele, deși mărturisesc că nici derapajele ultra-liberalilor nu sunt chiar lipsite de ridicol uneori. Totuși, problemele precum avortul, eutanasia, drepturile minorităților, ajutorul pentru cei defavorizați își găsesc cele mai abrupte răspunsuri în interiorul celor două tabere, liberali și conservatori. Să fie la mijloc doar ideologia diferită, sau mai există ceva acolo (pe lângă anumite interese, firește) care să determine un asemenea clivaj între aceste două viziuni? Jonathan Haidt, profesor de etică la University of New York și-a asumat, în noua sa carte – Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia? (Editura Humanitas, 2016), o sarcină dificilă, dar incitantă, și anume aceea de a ne explica fundamentele care stau la baza acestor alegeri și probleme printr-o incursiune într-un domeniu mai puțin cunoscut publicului român: psihologia moralei. Volumul începe cu faimosul apel al lui Rodney King, bărbatul afro-american care, în data de 1 mai 1992, a fost bătut cu brutalitate de 4 agenți ai poliției din Los Angeles (fapt ce a dus atunci la proteste masive, incidentul fiind redat în mai multe producții cinematografice de-a lungul timpului); apelul era unul de o simplitate extraordinară, care, pe parcurs, și-a mai diminuat rezonanța, dar care își păstrează cadrul umanitarist general: „Chiar nu ne-am putea oare înțelege?” Stăpânit de emoții și pe punctul de a izbucni în plâns, Rodney a continuat: „Vă rog, ne putem înțelege. Ne putem înțelege cu toții. Adică, toți suntem prizonieri aici pentru o vreme, așa că să încercăm s-o scoatem la capăt”. Sunt cuvintele unui om brutalizat, umilit și traumatizat, dar care a reușit cumva să construiască un discurs lipsit de ură și incitare la violență. Din păcate, istoria nu a fot deloc blândă cu cei asemenea lui Rodney King, revoltele au continuat, ba, mai mult, există brutalitate a forțelor de ordine împotriva populației de culoare în multe orașe din Statele Unite, iar mișcarea Black Lives Matter a apărut (în 2013) tocmai ca un rezultat al acestor incidente (cum se întâmplă de obicei, nici mișcarea în sine nu e lipsită de violență și abuzuri, uneori nejustificate, dar fiecare trebuie să înțeleagă faptul că brutalitatea și violența nu pot genera decât asemenea răspunsuri, pentru că umilința și durerea rareori se pot traduce altfel). Pentru cititorii interesați de asemenea aspecte, recomand filmul Freedom Writers (2007), care prezintă atât cadrul general, contextul cultural al acelor evenimente din Los Angeles, cât și eforturile și reușita unei profesoare care decide să acorde totuși un vot de încredere copiilor de culoare și să demonstreze că înțelegerea și blândețea sunt elementa capitale în configurarea unui comportament, ale unei mentalități.

Revenind, după această paranteză la volumul lui Haidt, trebuie să specificăm de la început că autorul nu intenționează să „crucifice” nicio ideologie și nici să propună un discurs utopic, care să niveleze toate discrepanțele, pentru că acest lucru nu ar fi posibil; încearcă, în schimb, să arate punctele forte și argumentele slabe ale ambelor ideologii, conservatoare și liberală și, mai ales, să ne ajute să înțelegem cum gândește cealaltă parte, pe ce își bazează argumentele și cum putem discuta într-un mod civilizat cu oponenții noștri. După cum specifică Jonathan Haidt, volumul este construit pe baza unei metafore centrale (care se regăsește și în titlul acestui articol), aceea că „mintea e împărțită, ca un călăreț pe un elefant, sarcina călărețului fiind aceea de a-l servi pe elefant. Călărețul este judecata noastră conștientă – șirul de cuvinte și de imagini de care suntem perfect conștienți. Elefantul reprezintă cele 99 de procente ale proceselor mentale – cele care se produc fără să ne dăm seama, în subconștient, însă care ne guvernează comportamentul în cea mai mare parte”. Cu alte cuvinte, metafora reprezintă o intensă luptă între argumentele raționale la care putem face apel și intuițiile și prejudecățile noastre pe baza cărora obișnuim, de cele mai multe ori, să emitem judecăți, chiar dacă acestea intră în conflict cu argumentele raționale – când elefantul se înclină, se înclină și călărețul. Volumul lui Haidt este unul extrem de riguros științific, dar în același timp ușor de lecturat, pentru că cele mai multe afirmații și explicații sunt prezentate și cu ajutorul unor anecdote, răspunsuri ale membrilor comunității, sondaje și experimente întreprinse cu scopul de a obține răspunsuri la anumite întrebări. Așa se întâmplă și în primul capitol, în care autorul ne pune în față două situații ipotetice pentru a determina caracterul nostru moral, judecățile noastre în raport cu o situație, care sunt, de cele mai multe ori, impulsive și emotive, chiar dacă din punct de vedere rațional, poate nefondate; în același timp, autorul realizează o incursiune și în cultura și practicile rituale ale altor societăți, punându-le în opoziție cu ccele occidentale, americane, pentru a ilustra faptul că moralitatea este diferită în fiecare cultură, astfel încât ce un occidental găsește reprobabil și moralmente greșit poate fi categorisit cu totul altfel de un asiatic și invers. Pentru o lume aflată în continuă schimbare și în plin conflict, astfel de prezentări sunt atât binevenite, cât și necesare, pentru că o confruntare cu alteritatea presupune o expansiune cognitivă, o comprehensiune mai detaliată a naturii umane în general. De asemenea, analiza celor două ideologii, conservatoare și liberală, ne pune față în față cu un aspect mai neplăcut al umanității, de care poate nu suntem perfect conștienți, cum ar fi, de pildă, faptul că indiferent de orientarea noastră, cu toții avem o anumită predilecție față de noțiunea autorității, deși liberalii resping cu fermitate simbolurile acesteia (steagul, imnul, autoritatea religioasă etc.); doar că acestea sunt simboluri foarte bine coagulate și dezbătute, dar acest lucru nu înseamnă că suntem feriți ca liberali de apelul la autoritate, doar că simbolurile noastre diferă de cele ale conservatorilor, pentru că există, firește și ampla problemă a drepturilor umane. Faptul că recent, președintele Donald Trump vorbea despre necesitatea torturii în cazurile de terorism (referindu-se la acceptarea unei practici precum waterboarding) ne pune pe toți în fața unei „dileme”, care continuă de secole, dilema referitoare la ființa umană și demnitatea individuală confruntată cu binele general, argument proliferat din ce în ce mai intens în campaniile conservatoare. De fapt, pentru orice liberal, aceasta este o non-dilemă, pentru că nu există nicio situație în care o atare practică să fie justificabilă. Liberalii, așa cum specifică Haidt se bazează în discursurile și în gândirea lor pe principiul grijă/vătămare, ceea ce înseamnă că sunt foarte atenți și susceptibili față de orice politică sau manifestare umană care ar produce o vătămare altei persoane.

Pentru a ilustra mai bine acest argument, voi face apel la un fragment dintr-un volum al lui George Steiner – În castelul lui Barbă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii: „Întoarcerea pe scară largă la tortură și crime în masă, utilizarea omniprezentă a înfometării și a încarcerării în scopuri politice marchează nu doar o criză a culturii, ci și, ceea ce este ușor de conceput, o abandonare a ordinii raționale a omului”. Cu privire la tortură, pentru că acesta era subiectul de bază, autorul declară: „Trebuie să-i păstrăm noutatea hidoasă sau recrudescența în centrul atenției. Trebuie să menținem viu înăuntrul nostru un sentiment de revoltă atât de copleșitor, încât să afecteze orice aspect semnificativ al poziției noastre în istorie și societate”. În general, cam asta fac liberalii: se revoltă. Doar că pentru alte motive decât conservatorii, tocmai pentru că se bazează pe acest fundament al grijii, spre deosebire de opozanții lor, care fac apel și la autoritate vs. subminare, corectitudine vs. înșelăciune, sacru vs. degradare. În această paletă de principii, fundamentul grijă/vătămare ocupă un loc minor, iar de aici provine o mare parte a problemelor dintre cele două tabere. Și, după cum specifică Haidt, mintea umană este construită în așa fel încât să răspundă mai degrabă la aceste dihotomii, explicând și că acesta este motivul pentru care, în Statele Unite, din anii ’80 încoace, Partidul Republican a dat cei mai mulți președinți, democrații pierzând teren tocmai pentru că își concentrează discursurile pe un singur fundament. Liberalii își canalizează toată atenția asupra călărețului, când, de fapt, acesta este constant tras în altă direcție de elefant.

Să luăm câteva exemple prezentate de Jonathan Haidt.

Fotografiind niște autocolante de pe mașini, avem următoarele slogane, unele aparținând liberalilor, altele conservatorilor, precum:

Stop the Genocide. Save Darfur.org; de cealaltă parte, Support our Wounded. Wounded Warrior Project.

Occupy Wall Street. Marching for the meek and weary, hungry and homeless. Tax the Wealthy Fair and Square! De cealaltă parte: Spread My Work Ethic, Not My Health.

Avem aici cele două pricipii, grijă/vătămare și corectitudine/înșelăciune, doar că văzute de cele două tabere în maniere extrem de diferite. Liberalii militează pentru stoparea exploatării, principiul corectitudinii fiind reprezentat de egalitate, justiție socială, demantelarea grupurilor de interese și încetarea protecționismului pentru clasele extrem de bogate, pe care le consideră vinovate pentru inechitate și instabilitate. De cealaltă parte, avem grupul conservatorilor, a căror idee de justiție socială este bazată aproape în exclusivitate pe ideea de proporționalitate: trebuie să ajuți veteranii mai degrabă decât alte grupuri pentru că ei au luptat pentru țară; trebuie să susții oamenii muncitori, calificându-i pe liberali drept „socialiști” care vor să îi răpească bunului contribuabil drepturile pentru a le da mai multe beneficii imigranților și „leneșilor”, cum sunt calificați de mișcarea Tea Party beneficiarii indemnizațiilor și ajutorului social. Concluzia lui Haidt: „Tuturor le pasă de corectitudine, însă există două tipuri majore: La stânga, corectitudinea implică adesea egalitatea, însă la dreapta aceasta înseamnă proporționalitate – oamenii ar trebui să fie recompensați în funcție de contribuția lor, chiar dacă acest lucru garantează inegalități”. Trebuie să observăm, în ultimă instanță, ambele abordări sunt încărcate de emoție, revoltă și un simț al corectitudinii, iar volumul lui Haidt este unul care abordează problema într-un mod nuanțat, complex și nepărtinitor.

Totuși, aș fi dorit să observ o analiză mai detaliată a principiilor care stau în spatele acestor revolte, o analiză care să explice de ce liberalii se axează atât de mult pe un anumit princiupiu și ce anume le face pe ambele tabere să se înșele uneori sau să stabilească niște ipoteze eronate, care duc, în final, la teorii eronate. Să analizăm, spre exemplu, sloganurile și ideile de mai sus. Firește că proporționalitatea și meritocrația sunt, în esență, principii juste, corecte în teorie. Ceea ce nu par să sesizeze conservatorii (care sunt foarte axați pe principiul loialitate și solidaritate) este că, în mod paradoxal, meritocrația este de la bun început inegală, și acest lucru tocmai din cauza unor politici conservatoare care, de-a lungul timpului, au marginalizat zonele rurale, cartierele problematice (cazul Detroit), au făcut imposibilă educația pentru grupurile defavorizate și au întreprins acțiuni discriminatorii la adresa comunităților minoritare, pe care le acuză, ulterior de problemele cu care se confruntă sistemul. Adițional, chiar și susținerea veteranilor, adică necesitatea acestei politici este una cauzată tot de politici conservatoare falaciose: cei mai mulți veterani din Statele Unite care, este adevărat, trăiesc în mizerie sau sunt lipsiți de sprijin constituie o repercusiune a susținerii războiului din Vietnam, și, așa cum ne amintim, liberalii au fost cei care protestau la momentul respectiv împotriva unui război care s-a dovedit a fi catastrofal din toate punctele de vedere. Mai apoi, același lucru s-a întâmplat cu soldații întorși din răboiul din Orientul Mijlociu, care a fost o întreprindere necalculată a președintelui republican, conservator, George W. Bush. Din nou, susținut de grupurile conservatoare. Firește că un student din Ivy League care a depus eforturi consistente merită să fie remunerat și apreciat pentru munca de cercetare, pentru inteligența și abilitățile sale. Cum rămâne însă cu cei care nu își permit o educație Ivy League, sau nu își permit costurile educației deloc? Au fost părinții lor „leneși”? Sau poate provin dintr-o familie dezbinată, cu un tată veteran de război și o mamă imigrantă? Sau o familie de la bun început lipsită de mijloacele financiare necesare educației unui copil? Sunt doar victime ale propriei lor „delăsări”, sau sunt victime ale pauperizării, discriminării și neputinței guvernului de a gestiona situația acestor cetățeni? Acestea sunt întrebările la care ar trebui să răspundă, în opinia mea, conservatorii. Jonathan Haidt ne invită pe toți la un dialog civilizat, evidențiind problemele și principiile care ne aseamănă, mai degrabă decât cele care ne dezbină, dar trebuie să fim conștienți de un lucru: egalitatea și demnitatea umană nu sunt concepte abstracte sau negociabile, ele trebuie să devină o realitate și în această întreprindere ar trebui să fim implicați cu toții. Volumul autorului dă de gândit, dar, mai mult decât atât, este necesar pentru oricare dintre noi să învățăm să ascultăm cu adevărat ce are celălalt de spus și, dacă este cazul, să ne revoltăm; pentru că drepturile nu sunt date, sunt câștigate.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *