durerea cronică devine treptat un dihor

 

IOANA VINTILĂ s-a născut în 1997, la Sibiu. Este studentă în anul III, secția de inginerie științifică – biotehnologie a Facultății de Biologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A făcut parte din cenaclul sibian Zona Nouă. În 2016 a reprezentat România la PEN International New Voices Award, ocupând locul al II-lea. A publicat poeme în mai multe reviste: Observator Cultural, Vatra, Timpul, Echinox, Euphorion, Zona Nouă etc. Este prezentă în antologia Tu, înainte de toate, Editura Paralela 45. Primul ei volum, Păsări în furtuna de nisip, a fost publicat în 2018 la Casa de Editură Max Blecher, în urma câștigării concursului de debut organizat de editură.

 

 

copac de plastic

vreau ca boala asta să fie a unui copil indian
sau nepalez
considerată un dar de la zei
cu spatele rupt să fiu înconjurată de bătrâni
care-mi cer sfatul
despre recolte și probleme conjugale
cu spatele imobilizat de scoarța unui copac de plastic
să mă înconjoare niște inimi bune
& niște mâini curate
care să-mi arate o fântână
de unde pot să beau apă

 

portocale pentru dihor

EXISTĂ MEREU O ALEGERE

pe ce picior să te sprijini mai mult
& dacă să iei medicamentele la timp
/ să le dai skip o seară pentru câteva ore de luciditate 100%

nu pot spune că am ales bine sau rău
eroziunea vertebrelor s-a întâmplat oricum

într-o lume în care iubești
și niște palme tremurânde îți culeg portocale
dintr-o livadă de la marginea unui sătuc spaniol
îți lipesc interiorul cojii
de obrajii moi
& mirosul rămâne mult în piele
chiar și după ce ai folosit exfoliantul ăla zilnic

TE GÂNDEȘTI CĂ NU TU AI ALES ASTA

pumnul de pastile
durerea cronică devine treptat un dihor
care mișună pe spate
& sub tendoane

d o l o f a n & j u c ă u ș

 

salt

 

nu mai scăpăm de data asta

 

nu ne-a mai fost niciodată atât de cald
o căldură care te stoarce ca pe un inginer
ce lucrează în două schimburi
pe un post subcalificat
și care seara străbate piața la proteste
o căldură ca un avion de hârtie într-un nor de gaze
o căldură ca un poem spus de un afazic

 

nu mai scăpăm de data asta

 

da

boala asta e lebăda ce refuză să cânte în cor cu celelalte
boala asta aplaudă boala asta ne leagănă
şi ne pregăteşte de culcare
boala asta ne pune într-o cuşcă
lasă uşa deschisă

da
seringa a atins gresia
am neutralizat hipotalamusul
am oprit toate generatoarele
am uitat cum să ne strigăm părinţii ma-ma

   ta-ta

da
ne-am învârtit ţinându-ne de mâini
până am căzut laţi
am iubit şoarecii de laborator pe care i-am infestat cu ciumă
am dărâmat lespezile
n-avem nevoie să ni se reamintească mereu

da
ne-am scufundat în adâncul mării
ne-am scos inimile cu unghiile
şi le-am spălat bine bine de tot

 

vortex

ești o străină într-o țară de străini
& când un bătrân îți oferă pe stradă o nucă
te gândești ce fel de formă nouă de abuz mai e și asta
nu mai recunoști bunătatea
poate așa i s-a întâmplat și lui sophie
înainte să mânjească cu propriul rahat pereții
de la psihiatrie

*

când iei supradoză de sedative
& neurotransmițătorii fac să zvâcnească între tâmple
un detonator mic
care să arunce-n aer orice plasă de siguranță
te gândești că e mai bine așa
în loc de cap un spațiu cât o burtă
& frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc
un rât care scurmă și scurmă
în tunelul de microbiotă se găsește adevărata gaură de vierme
pentru cine caută
vortexul e la un întrerupător distanță

& ce crezi că știi despre tine?
o boală se ghemuiește în cotloanele corpului
nimeni nu e capabil să-i dea un nume

un corp țeapăn
cu dumnezeu
sau cu picioarele înainte –

ce mai contează acum?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *