Despre un tip de tabu la confluenţa dintre asiatici şi europeni. Câteva sugestii şi opinii despre Tantra Yoga

 ©Luiza Feroiu
©Luiza Feroiu

ROMULUS G. MOLDOVAN

 

Tantrismul este o practică veche, considerată tabu pentru mulţi chiar şi în India, ţara care a dat umanităţii o cultură milenară sublimă. Dar cei care au reuşit să practice, măcar câteva tehnici, sunt bucuroşi să împărtăşească o experienţă care e atât de trasfiguratoare încât încape anevoie într-o expoziţie de cuvinte şi idei telegrafice. Cum putem, aşadar, să împărtăşim simpatia noastră pentru un tabu, cum să relatăm experienţe care sunt considerate reprobabile de multe doamne şi domni venerabili care le-au făcut deja pe toate şi acum fac inventarul faptelor noastre? Ne vom rezuma aşadar la sugestii şi aluzii.

În termeni cât se poate de simpli, Tantra poate fi definită ca Artă a  amorului, văzută ca practică spirituală şi drum spre izbăvire. Voi evita să intru în amănunte tehnice şi detalii livreşti, vreau doar să amintesc doar că Mircea Eliade a practicat Tantra Yoga cu succes şi a renunţat să o mai facă în urma avertismentului exact şi întemeiat al unui călugăr yogin care vieţuia în aşramul lui Şivananda. Călugărul l-a avertizat pe marele nostru yogin – viitorul filosof şi istoric al religiilor – că jocul cu energia vitală intimă a fiinţei umane (care este atât de puternică şi de greu de strunit) duce, aproape învariabil, la nebunie sau demenţă dacă nu e îndrumată cu atenţie de un cunoscător şi învăţător, zis guru.

Şi într-adevăr, “energia vitală” sau “şarpele tainic” al fiinţei umane (a nu se confunda cu alţi şerpi, simboluri diferite în timp şi spaţii culturale) poate urca, spun guruşii, pe canalele prin care se scurge în sus şi inundă zonele corpului şi ale capului. Din acest moment practicantul este obligat, dacă ţine la sănătatea sa mintală, să renunţe la practică şi să purceadă pe drumul din dreapta al căii, respectiv la asceză şi abstinenţă sau la o viaţă sexuală indiferentă şi mundană cum se întâmplă în multe cazuri acum, mai ales în Europa şi America de Nord, dar şi în alte părţi ale globului. Pentru a înţelege mecanismele fine ale acestor practici voi încerca o definire cât mai concisă a filosofiei Yoga. Îmi asum şi superficialitatea care decurge din asta.

Primele forme de Yoga sunt atestate în perioade imemoriale, chiar dacă e vorba de sute de ani, ba chiar de milenii. Dezbaterea vechimii acestor practici este încă deschisă şi, poate că timpul şi studiul amănunţit al mărturiilor scrise şi ale celor arheologice – care sunt şi care vor mai fi descoperite – vor lămuri cu mai puţine motive de tăgadă vechimea primelor practici coerente de Yoga.

Baghavat-Gita şi Yoga-Sutra rămân, în opinia mea, textele care ar trebui să fie abecedarul civilizaţiei indiene pentru orice doritor vestic care ar vrea să o cunoască. Adăugând aici un comentariu al Cântului Creaţiei din Rig-Veda şi, eventual cele 72 de sutre ale Samkiei-Karika, europeanul cât de cât familiarizat cu aromele tari şi parfumate ale Asiei va descoperi un univers cultural, ştiinţific (în sensul vechilor ştiinţe ale omenirii) şi civilizaţional de o frumuseţe nebănuită. Printre aceste frumuseţi strălucesc orbitor filosofia, sau mai degrabă, filosofiile Yoga, Upanişadele, Gramatica lui Panini şi aşa-numita şcoală indiană de Tantra Yoga, misterioasa Tantra despre care toţi vorbesc, şuşotesc şi pufnesc în râs fără să aibă habar despre ce e vorba.

Fie că sunt descrise din perspectivă mitologico-cosmică, fie din perspectivă antropologică, practicile şi mecanismele intime ale corpului şi spiritului uman sunt exprimate în termeni sanscriţi care pierd din exactitatea semantică prin traducere într-o limbă europeană contemporană. Mă refer la faptul că un cuvânt sanscrit de natură conceptuală sau termenii filosofici indieni, ar fi exprimaţi mai fidel într-o limbă contemporană sanscritei şi care să fie bine stăpânită la nivel de câmpuri semantice. Nu putem cuprinde exact nici termeni simpli ca “guna”, “samaddhi” sau “prana” prin “tendinţă”, “extaz” sau “suflu vital” (grecescul “energeia” poate că ar cuprinde mai bine termenul de “guna”, dar nu cu sensul de “energie”, ci cu sensul iniţial de “en-erg-on”, de “punere în faptă”). Urmează apoi tot alaiul de atribute ale zeităţilor şi eroilor care guvernează contextul cultural al fenomenului Yoga. Ce putem reţine e că indienii cred în două principii pe care noi le-am numi feminin-masculin şi care se manifestă în întreaga creaţie, inclusiv la nivelul sexualităţii umane. Ce altceva suntem noi decât manifestări ale unor forţe electromagnetice, am zice noi azi, a relaţiilor dintre proton şi electron. Dar această divagaţie nu îşi mai are locul aici.

Revenind la fundamentul teoretico-practic al Yogăi, la sensul cuvintelor, reamintesc că termenul vine dintr-un verb care se poate traduce prin “a uni”, “a pune laolaltă”. Verbul putea desemna şi „a pune boii împreună la car”, „a înjuga”. Întâmplător sau nu, limba română păstrează dintr-o consonanţă moştenită din una dintre limbile care stau la baza formării şi definirii sale, acelaşi radical consonantic, *yg, *jg, vocalizat diferit. “Yoga”, străvechiul nume “Iuga” şi “jug”, acestea, şi încă câteva relevă un sens strămoşesc comun indoeuropean.

Poate părea exagerată şi diletantă această poziţie prin faptul că nu e argumentată suficient, dar ea poate fi considerată de sceptici doar ca ipoteză de lucru şi asumată ca un joc de idei vom concluziona ludic că dacă „înjugăm”, dacă „punem laolaltă” un Joian şi un Mândrean, două animale puternice şi îndărătnice, vom căpăta mai multă putere şi le vom struni îndărătnicia de a munci alături de om. Schimbând registrul, Unirea cealaltă, exprimată de înţelesul termenului de Yoga, se referă la unirea fiinţei umane cu Cerul, integrarea fiinţei celei mici în Relitatea cea mare şi covârşitoare pentru om, prin echilibrarea “susului” cu “josul”, a stângii cu dreapta, a Eului cu Sinele, cum ar zice unii. Echilibrele trebuie să se realizeze pe mai multe paliere asupra cărora nu mai spunem nimic, neavând spaţiul necesar aici dar îl subliniem din nou pe cel sexual care pare a fi, cu adevărat, cel mai puţin echilibrat şi mai greu de înjugat.

OM MANI PADME HUM, este o incantaţie, o laudă şi o implorare la adresa Celui-de-neînţeles, al celui, ai celor sau ale celor de la care primim izbăvirea prin adoraţie sau prin graţie însoţite de o viaţă echilibrată şi printr-o practică fizică şi mentală susţinută. Unii îi văd ca zei, alţii ca personaje semi-divine mitologice, unii se apropie de un zeu străvechi, dravidian, ca Şiva, alţii de arianul Vişnu cu avatarurile sale, femeile adoră câte o divinitate feminină care rezonează cu principiul feminin al Creaţiei şi devenirii umane, incluzând aici şi moartea şi speranţa nemuririi.

Yoginul şi yogina, fiind expresia unor principii universale ca Şiva-Sakti sau Puruşa-Prakriti, yogini care pot foarte bine să fie soţi sau prieteni intimi, înainte sau după căsătorie (am înţeles că cele mai bune rezultate le-ar fi avut partenerii fideli care au practicat Tantra vreme de cel puţin 9-10 ani, începând cu ajutorul şi îndrumarea corespunzătoare al unei femei (!) iniţiate şi care a trecut examenul maturităţii practice) sau în alte relaţii asupra cărora nu aş mai insista aici, Tantra yoginii vor dobândi fericirea extatică a unirii dintre ei şi a lor-împreună cu întreaga Realitate, cunoscută sau bănuită.

Acest „tip” de extaz poate fi asimilat cu bucuria pe care o simt doi tineri adolescenţi care se descoperă împreună, şi unul pe celălalt, pentru prima dată. Orice occidental îşi aminteşte acest episod, mai mult sau mai puţin pregnant (în funcţie de condiţiile de viaţă şi evenimentele care l-au format ca om), tânăr, matur sau vârstnic. Nostalgia tinereţii poate să aibă ca pilon de rezistenţă tocmai amintirea emoţiilor, energiei şi speranţelor care ne-au animat cândva. O retrăire vie şi intensă ale acestor procese psihice ne aruncă într-o aproape „pierdere de sine”. Şi cine nu a trăit asta, cel puţin de câteva ori în viaţă!?

Promisiunea unei înţelegeri inexprimabile a iubirii împărtăşite în mod armonios (la toate nivelele fiinţei umane, de la spirit şi cunoaştere la gânduri comune, de la stări sufleteşti la uniune trupească) mă obligă să afirm că a promova doar o viziune rigidă asupra relaţiilor sexuale dintre oameni este o impietate. Cei care caută unirea cu cerul, indiferent ce o fi însemnănd asta, cultură, religie, ştiinţă, poezie, muzică, artă, rugăciune, meditaţie, cosmologie, astrofizică, fizică, biologie, trebuie să eticheteze cu mai multă îngăduinţă şi respect orice poate însemna tabu, venind dintr-o cultură într-alta. Conflictul civilizaţiilor, dacă există aşa ceva acum, nu va înceta până nu vom ajunge să iubim faptul că suntem diferiţi şi suntem frumoşi toţi în familiile şi culturile cărora aparţinem. Doar aşa vom putea progresa împreună spre o lume mai bună şi spre cucerirea altor lumi. Umanitatea trebuie să se cunoască mai bine în cele mai intime şi sensibile zone ale sale. Grecii şi romanii au ştiut bine acest lucru şi au respectat toate culturile pe care le-au cucerit. Creştinii şi musulmanii au făcut-o mai rar, dar atunci când au făcut-o au progresat cel mai mult. Să ne respectăm doar, chiar dacă nu ne putem iubi. Aşa am spune noi, când nu am avea ce să mai spunem. Cât despre cei ce vor şi fac războaie, să nu mai spunem nimic.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *