Despre mină, despre mine

LIA BOANGIU

„Petrila, o lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni, de nicăieri…” – Ion Barbu

Deși îmi plac documentarele, nu pot spune că sunt vreun devorator sau cunoscător al genului. Le consum aleatoriu, așa cum îmi apar în cale și mai ales, după cum îmi stârnesc sau satisfac vreo curiozitate. Mai mult de atât, interesul meu pentru producții cinematografice românești e destul de recent (deși a existat o perioadă în care priveam chiar 4 sau 5 filme pe zi – ce mișto e să fii student!), așa că nu pot oferi un context pentru documentarul Planeta Petrila. E adevărat, însă, că în ultimii ani am devenit ceva mai atentă la ce se întâmplă în spațiul cultural românesc, iar asta include și cinematografia. Încep să apreciez altfel lucrurile care se fac la noi, și nu mai simt nevoia să le compar cu ce produc alte țări.

Nu mai știu exact cum am aflat de Planeta Petrila – cel mai probabil am văzut ceva pe Facebook, iar despre ce a făcut și face Ion Barbu la Petrila știam destul de puțin. Îmi trecuseră pe la ureche niște zvonuri, niște păreri, iar ele aveau mai mult de-a face un festival de poezie pe care îl organizase acolo. Persoane care participaseră îmi spuneau „să vezi ce muzee a făcut Barbu la Petrila!”. Ei, și-atunci a picat la țanc un documentar care să-l aibă ca subiect, cu lăudabilele și impresionantele sale demersuri artistice și civice din Petrila. M-am bucurat să aflu că la o zi după premiera pe țară, Planeta Petrila avea să ruleze și la „Cinema Modern” în Craiova – cel mai nostalgic cinematograf din orașul nostru, și singurul care dă oarecare prioritate filmelor românești (tot aici am văzut, cu doar 2-3 persoane în sală, printre care și marele Adrian Mititelu, filmele De ce eu? sau Aferim!). Era kismet, cum ar zice americanii, pentru că nu aș fi vrut să văd Planeta Petrila într-unul din cinematografele cu adevărat moderne de aici – săli aseptice și lipsite de personalitate, al căror confort de secol 21 nu le ridică prea mult în ochii mei. Dar n-am fost niciodată mare fan cinematografe. Spre deosebire de teatru, unde faptul că mă aflu alături de sute de persoane mă ajută să adun energie pentru acea suspendare a incredulității, la film se întâmplă opusul. Ca să mă cufund cu adevărat într-un film, prefer să-l urmăresc singură sau alături de câțiva prieteni. Asta se datorează caracterului diferit dintre ceea ce are loc pe scenă și ceea ce are loc pe ecran. Un spectacol de teatru, cu oameni reali care performează acțiuni în chiar clipa când mă aflu pe scaun, pretinde mult mai multă energie din partea mea, și energia asta o generez alături de ceilalți spectatori. Ca să activez credulitatea față de ceea ce se întâmplă pe un ecran, am nevoie să pot ignora tot ce se întâmplă în jurul meu. Iar asta, cititorule imaginar (așa cum începeam în mod extrem de jenant acum câțiva ani o „scrisoare” publică despre I.D. Sîrbu), ca să explic de ce îmi place mie la Modern.

Încă un paragraf în care vorbesc despre mine și apoi trec la subiect: eram, deci, extrem de entuziasmată că urma să vină la noi documentarul; l-am recomandat prietenilor și colegilor (atât din solidaritate pentru cinematografia românească, cât și pentru Modern), însă din cauza unor evenimente neprevăzute era să-l ratez. Am reușit până la urmă să-l văd într-o joi, ultima zi când rula. Am luat pe sus o colegă și un coleg și le-am zis: noi mergem să vedem Planeta Petrila! Ultima zi, ultima proiecție, bilet redus, 6 lei. Doar eu și colegii mei. Cam atât costă să vezi un film românesc la Craiova – nu mai mult de 10 RON.

Chiar și în lipsa unui narator, filmat aproape jurnalistic, s-ar putea argumenta că Planeta Petrila e un documentar părtinitor, măcar pentru faptul că prezintă evenimentele legate de închiderea minei Petrila din perspectiva celor care s-au opus acestei închideri – angajații și cei care au luptat pentru a salva cât se putea din patrimoniul ei. E adevărat, în schimb, că de-a lungul timpului diverși membri ai administrației locale au fost contactați de ONG-urile angrenate în a împiedica demolarea clădirilor și declararea lor drept monumente istorice și, așa cum reiese din film, mulți s-au eschivat sau au evitat să comunice direct. Dar povestea perfectă nu există, iar omnisciența e un mit – niciun documentar n-o pretinde.

Personaj principal în cel despre care scriu e – ați ghicit -, caricaturistul și artistul plastic Ion Barbu, care a lucrat timp de 15 ani ca topograf la Mina din Petrila. Acest amănunt, alăturat faptului că s-a născut la Petroșani, explică parțial atașamentul față de micul oraș minier și soarta sa. Debordând de energie și creativitate, artistul a pus pe picioare trei muzee (Muzeul Instalatorului Român de la Petroșani, Muzeul Mamei și Centrul PompaDour de la Petrila, dar și Casa Memorială I.D. Sîrbu) și a organizat festivaluri de caricatură, de artă stradală, de poezie, caricatură pe asfalt, expoziții, spectacole de teatru, și câte și mai câte. Toate astea doar în raza Petrila-Petroșani, fiindcă altfel realizările caricaturistului sunt bine cunoscute; ele includ participarea la sute de concursuri și expoziții, zeci de premii, antologii, ilustrații de carte, expoziții personale, plus colaborări îndelungate cu diverse jurnale și reviste. „Eu cred că șansa minei Petrila este o șansă culturală”, spune Barbu la un moment dat, iar întreaga filmare confirmă că asta nu e doar o replică – e un crez, e ceea ce artistul trăiește cu toată energia.

Planeta Petrila îl urmărește pe neobositul Ion Barbu în postura de creator și organizator de muzee, manifestații, recitaluri, sau happening-uri menite să atragă atenția asupra Petrilei și să mențină acolo o activitate culturală care atrage vizitatori și susținători din toată țara. La fel de interesantă e ocazia de a-l vedea pe Ion Barbu activistul, sau Ion Barbu tatăl și bunicul, grijuliu atunci când e vizitat de fiu, noră și nepot – pe care i-a inclus de multe ori în proiectele sale. Același om care găsește și creează costumații și decoruri pentru spectacolele pe care le plănuiește cap-coadă, care dă indicații detaliate fiecărui participant, e și cel care își așteaptă familia cu masa pusă, sau se supără că la plecare au uitat să ia pălinca.

Al doilea personaj important al documentarului este mina însăși. Cadrele filmate în clădirile adiacente minei, liftul și galeriile în care coboară ultimii mineri din zonă, creează o atmosferă stranie, dezvăluind o industrie în paragină. Extrem de intime și sugestive sunt scenele cu minerii care se țin de glume în galeriile întunecate și claustrofobe sau împart un pet de bere în vestiar la terminarea turei – obosiți, murdari și îngrijorați pentru viitorul familiilor lor -, sau cu ei spălându-se unii pe alții pe spate în dușurile vechi în care abia ajunge apa caldă și care au fost în mod evident proiectate pentru un număr mult mai mare de oameni. Dintre toți se face remarcat minerul șef Cătălin Cenușă, cel care i-a organizat într-un sindicat și care a luptat cel mai mult pentru ei. Scenele dedicate lui Ion Barbu alternează cu cele din mină și vestiar, unde bărbații fie discută despre soarta minei și caută opțiuni, fie fac poante pentru a detensiona atmosfera. Cele mai bune sunt chiar bancurile cu mineri: „Minerul are viață veșnică. Trăiește 25 de ani în întuneric, mai stă 5 ani la lumină, și apoi se întoarce”. Spre final, vine și vestea cea bună: Cenușă primește telefonul care confirmă că toți minerii de la Petrila au fost transferați la o altă mină. Soluție salvatoare, compromis, sau amândouă – nu mai contează: important e că au scăpat de incertitudine și n-au fost lăsați de izbeliște.

Peisajul dezolant al fostului oraș industrial-minier contrastează cu muralele colorate ale lui Barbu, replicile și poantele de un umor absurd pictate pe clădiri părăsite sau încă utilizate, cu instalațiile pline de fantezie, create parcă din nimic, din resturile produse de oraș – televizoare sîrbești pe care a lipit colaje, ori faimosul Matiz alb cu roți de car, pe care artistul a scris Ceci n’est pas un Matisse. Dincolo de toate problemele prin care au trecut locuitorii Petrilei, mai cu seamă minerii, în documentar răzbate o notă de optimism. Cei care vor avea șansa să vadă documentarul vor afla multe lucruri interesante despre viața de miner (sau despre felul în care un miner privește viața), despre ce s-a întâmplat cu mina și de ce s-a decis închiderea ei, sau despre proiectele lui Barbu.

Ar fi cu siguranță mai multe de spus despre Petrila și despre documentarul care, alături de celelalte acțiunil culturale, păstrează dovada că a existat o mină în orășel. Închei cu două lucruri la fel de importante (primul e despre voi, al doilea e despre mine): nu ratați să vedeți Planeta Petrila dacă vine în orașele voastre, dar vă recomand, fiindcă sunt șanse mai mari să ajungeți pe acolo, Electric Castle (12-16 iulie), unde e planificată o proiecție, și festivalul de film de la Timișoara, Ceau Cinema! (20-23 iulie), unde documentarul va rula în deschidere; nu în ultimul rând, eu am participat la concursul organizat de Planeta Petrila, la care sper să câștig măcar un cărbune din mină, dacă nu chiar o excursie acolo.

Trailer oficial:

https://www.youtube.com/watch?v=0mpMHKZCNuc

Embed: https://www.youtube.com/watch?v=gXongcCyalU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *