Despre istorie și conceptul de timp

©Luiza Feroiu
©Luiza Feroiu

FLORIN BUZDUGAN a absolvit studiile universitare de licență în cadrul Facultății de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”. Masteratul și l-a făcut în Teoria Literaturii și Literatură Comparată, Universitatea din București, cu o teză de master despre teoria contrafactualului; în prezent, urmează studii doctorale la Facultatea de Litere, Universitatea din București, continuând cercetările în ceea ce privește conceptul de contrafactual. În prezent, se ocupă de Traducerile de Sâmbătă, un proiect cultural care se axează pe traduceri literare și teoria traducerii.

 

Preambul

 

Istoria și timpul sunt două concepte care au suferit diferite mutații de-a lungul secolelor. Dacă în timpul grecilor istoria era văzută ca fiind telică, iar timpul ca fiind unilinear, există tot mai mulți cercetători și teoreticieni care consideră că istoria este, de fapt, un construct; iar, ca orice construct, aceasta a început să fie reinterpretată.

Acest eseu își propune să indice, în măsura în care se poate într-un spațiu restrâns, o parte din interpretările și reinterpretările pe care aceste două concepte le-au suferit de-a lungul perioadelor cultural-istorice care s-au succedat. Sursele testamentare care stau la baza prezentei cercetări sunt, printre alții, Karl Lowith, Jacob Taubes, Siegfried Kracauer, Jean-Louis Chrétien, Michel Henry, Marion și Ricœur sunt doar o infimă parte a pleiadei de autori atât clasicizați, dintr-un punct de vedere sau altul, cât și contemporani ale căror eforturi au fost de a înțelege mai bine resorturile istoriei, mecanismele conceptuale care o dinamizează și cum influențează gândirea.

În ultimă instanță, după cum vom vedea în cel de-al treilea eseu, ceea ce ne interesează în mod absolut este de a vedea dacă și cum a influența istoria trei domenii: istoriografia și filosofia istoriei, logica modală și, a treia categorie, teoria literară. Motivația pentru aceste domenii este una simplă: toate trei sunt legate între ele. În perioada în care am efectuat documentarea pentru demersul de față fiecare carte comunică, într-un fel sau altul, cu un domeniu; la rândul său, un domeniu comunică sau intră în relație cu un domeniu conex, vezi istoriografia cu filosofia istoriei sau logica modală cu teoria literară.

 

  1. Istoria

 

De multe ori, întrebarea care se pune în privința istoriei este: ce reprezintă aceasta? Răspunsul, fără doar și poate, este pe cât de simplu, pe atât de complex. Se poate afirma, într-o primă fază, că istoria este o secvență de evenimente istorice întâmplate și încheiate. Cu cât impactul acestora este mai mare, adică unda de șoc se întinde tot mai departe în timp și spațiu cultural-social, cu atât evenimentul este considerat a fi mai important și, ca atare, demn de cercetat.

O altă posibilă interpretare este că istoria reprezintă o serie de evenimente care doar aparent au legătură cauzală între ele, ele fiind, de fapt, necondițonate în vreun fel sau altul de legea necesității: ceea ce s-a întâmplat în 1815 nu are legătură cu ceea ce s-a întâmplat în 1848. Iar ceea ce s-a întâmplat în 1848 nu are legătură cu evenimentele lui 1968. Istoria, din acest punct de vedere, reprezintă un șir aproape infinit de întâmplări între care nu există un raport de tip cauză – efect.

O a treia interpretare a termenului istorie este aceea de acte petrecute cândvași pătrunse în memoria colectivă; desigur, o astfel de interpretare poate fi atacată drept nesusținută fiindcă ceea ce pătrunde în memoria colectivă deseori devine o simplă temăde discuție a cărei esență e ideea,tema, iar nu elementele care au dus la petrecerea întâmplării. Aici putem vorbi întâmplări ex postși post festum, un déjà passé și ceva întâmplat prea târziu[1].

În Istorie virtuală…[2], o antologie pe tema istoriei și a contrafactualilor găsim o sintagmă memorabilă: „tragedia evenimentelor produse din întâmplare”[3]. La ce se poate referi ea, oare? În primă instanță, la faptul că istoria nu e atât o consecință a întâmplăriiunor evenimente determinante pentru una sau alta dintre consecințe. De exemplu, tentativa de asasinare a lui Hitler este un eveniment istoric marcant pentru ceea ce a însemnat Hitler pentru asociații săi în ultima perioadă a regimului nazist. Eșuarea asasinării (tentativa deci) este reprezentativă pentru tragedia evenimentelor pur întâmplătoarefiindcă ele își găsesc dum în istoria lumii. Și totodată ele imprimă o schimbare de direcție fără însă ca scopul, intenția, să fi fost unul gândit în avans.

Un alt mod de definire a istoriei este cel care ține cont de condițiile metaistorice[4]. Prin condiție metaistorică se înțelege mediul – social, geografic, geologic, biologic –, condiții sociale și condiții ierarhice. Cele din urmă sunt esențiale pentru a crea istoria. Cât despre raporturile intrinseci dintre membrii unei comunități, unde putem vorbi despre relațiile dintre supus și supunător, sus-jos etc., ele reprezintă și influențează modul în care individul se raportează la istorie. Altfel spus, într-un fel se va raporta cel care este dominat (vezi cazul evreilor), într-un alt fel se va raporta cel care este dominator (vezi cazul colonizatorilor).

Fernand Braudel, membru al Școlii Annales, a teoretizat și el un mod de interpretare a istoriei[5], însă el s-a axat nu doar pe un anumit nivel istoric, ci pe trei niveluri diferite: istoria de lungă durată, istoria medie și istoria imediată. Pentru el, istoria nu este doar o înlănțuire de evenimente care se succed și influențează evoluția societății, ci reprezintă o stratificare, iar fiecare strat aduce cu sine noi dimensiuni pe care istoricul trebuie să le ia în considerare.

Cele trei straturi despre care Braudel vorbește sunt: durata lungă – asociată unor perioade de timp lungi, lente; bunăoară, ne gândim la formarea statelor, la formarea societății sau la dezvoltarea limbajului, de exemplu; această dimensiune nu are de-a face cu individul, ci cu omul-în-devenire: obiectul ei de studiu este observarea omului de-a lungul acestor perioade de timp lente. Perioada medie are de-a face cu analiza evenimentelor în interiorul unei societăți deja formate; obiectul acestei perioade este dat de relațiile socio-economice. Ultima perioadă, este perioada scurtă, care se ocupă de analiza evenimentului istoric imediat.

Putem reformula spunând că demersul lui Braudel are trei laturi ale unui triunghi oarecare: o latură, cea mai lungă, se ocupă de studierea perioadelor lungi de timp, în care nu se întâmplă nimic demn de marcat. Are de-a face cu evoluțiile lente, dar sigure dinspre o etapă spre o alta: de la imagine la cuvânt, de exemplu; perioada medie, latura medie a triunghiului, are de-a face cu evenimentele marcante din cadrul unei societăți care au loc pe o perioadă de câteva zeci de ani, de exemplu: Revoluția Franceză, care a fost anunțată de abuzul de putere comis de familia regală a Orléans-ilor. A treia perioadă, latura cea mai scurtă, se ocupă cu evenimentele a căror durată este scurtă: lovituri de stat, descoperiri științifice (descoperirea gravitației de către Newton), crize economice. Acestea sunt anticipate de evenimente care au loc în timpul perioadei lungi, trecute apoi prin evenimente observabile în timpul perioaedei medii. Însă efectul lor este acela al unor unde de șoc în timp, care schimbă fie o paradigmă de gândire, fie o paradigmă istorică, fie un anumit tip de gândire pur și simplu.

 

1.2. Verba volant, scripta manent Historia, res gestas și scripta, conceptualizare

 

 În evoluția sa, istoria a pornit de la res geastae la historia. Primul termen, după cum afirmă Reinhard Koselleck[6], se referă la evenimenteledin jurulunui eveniment central, la zvonul care însoțește un eveniment, care poate duce la formarea historia-ei. Astfel, historia reprezintă mai degrabă reprezentarea istorică, care este în sineo „selecție din cadrul domeniului presupus nelimitat al istoriilor trecute, experimentate fie ca acțiune, fie ca reacțiune”[7].

Historia în sine poate analizată fie prin prisma contemporaneității istoricului: a fi complice sau a fi martor la evenimentele petrecute, un prim criteriu, și a face parte din categoria celor de sussau a celor de jos, un criteriu secund. Însă există un moment fără de care nimic nu rezistă fără să sufere mutații constante: scrierea.

Verba volant, scripta manent zice dictonul latin. Iar pe urmele acestui dicton Paul Ricœur afirmă că scriptura reprezintă urma pe care cuvântul o lasă, iar cuvântul, prin intermediul scripturii, este atestat. Astfel, după teoreticianul francez, relația scriptură–cuvânt reprezintă cercul „cuvântului viu și al urmei scripturale”[8]. Iar Scriptura nu reprezintă decât substantivizarea verbului scribode la participiul acestuia.

Dacă Scriptura reprezintă ceea ce a fost zis și înscris pe coala de hârtie prin dictare, cuvântul nu reprezintă altceva decât justificarea necesității acesteia. Prima Scriptură pe care o știm, și pe care o istorie s-a întemeiat, este Scriptura biblică, care reprezintă îmbinarea unei meditații cultural-istorice cu una a limbajului[9]. Meditația cultural-istorică se referă la modul în care o societate într-un timp și un loc istorice date reflectă asupra sie însăși și asupra modului în care vede lumea; pentru Sf. Ioan, de exemplu, lumea este dată de Cuvânt. Cuvântul a fost cu Dumnezeu și, ceea ce e reprezentativ, Cuvântul era Dumnezeu. Dumnezeu reprezintă ființa absolută, iar, ca orice entitate suprapământeană, acesta auto-reflectează și constant creează. Astfel că scripta are un rol și o valoare fondatoare[10]. Aceasta fiindcă numai prin ele o comunitate eclezială își poate dobândi și afirma identitatea moștenită. Fără Isus nu ar fi putut exista comunitatea creștină primară; și tot fără figura lui nu ar fi existat niciodată actualizarea scripturii rămase din vechime, i.e. Vechiul Testament. Totodată, valoarea Scripturii este dată prin modul în care este interpretată.

Astfel, pentru a extinde puțin asupra acestei idei, putem afirma că singurul mod prin care Logosul Scripturilor a rezistat a fost prin contaminare, o dublare a jocului meditației cultural-lingvistice prin interpunerea figurii celuilalt. Astfel, Scriptura, așa cum a fost ea moștenită de civilizația Occidentală modernă și contemporană reprezintă, după spusele aceluiași Ricœur, reprezintă logosulscripta-ei „evreiești, creștine și islamice”[11]. Cercul interpretării se actualizează prin fiecare lectură numai în temeiul condiției ca lectorul să se înțeleagă pe sine însuși și, prin extensiune, să înțeleag cercul în care este înglobat logosulextins la scala Istoriei.

Și este de la sine înțeles de ce: Scriptura reprezintă atestarea (an)istorică a originii divine a Umanității. Omul descinde din Dumnezeu, este creație și emanație a ruminației Divine, care nu a încetat să rumineze. Și nu doar asta, însă omul este concomitent esență divină și urmaș al primilor oameni și totodată moștenitor al Împărăției. Sensul existenței și rostul existenței omului sunt explicate în Evanghelia după Ioan, în care este descrisă, într-un mod singularîn toată Biblia, Împărăția care le va reveni celor drepți. Așadar, Istoria reprezintă începutul și sfârșitul Pământului acestuia și revenirea Împărăției eterne, cea care se află dincolo de Timp.

Scriptura însă are și o altă valență: cea narativă. Iar acest lucru este redat prin și de către limbajul biblic, care, pentru Frye, reprezintă o anomalie, fiindcă procesul interpretativ este invers: via regia nu mai este dată de discursul științific, ci de discursul metaforic moștenit de la Homer și tragicii greci. Prin el s-a organizat discursul neoplatonic[12], care stă la baza hermeneuticii medievale.

Scripta în sine constituie un cumul al unei experiențe colective. Experiența istorică a poporului ales de către Dumnezeu reprezintă și ceea ce se cheamă experiență. Însă experiența se constituie pe baza unui orizont cultural și fenomenal deopotrivă. Conform lui Jean-Luc Marion, orizontul însă delimitează experiența fiindcă termenul în sine înseamnă delimitare. Ca atare, experiența poporului ales — aici fiind incluse exodul și călătoria spre tărâmul făgăduit de Dumnezeu — este delimitată de orizontul propriei trăiri, i.e. a prorpriei experiențe.

Așadar orizontul suprascrie experiența chiar și acolo unde aceasta nu are loc[13]. Putem afirma astfel că orizontul este echivalent, în acest punct, cu tradiția. De aici la a spune că Scriptași Istoria sunt una și aceeași cu orizontul mai este un singur pas. Iar de aici la a spune că ele reprezintă Adevărul fiindcă Dumnezeu este Cuvântul/ Scriptafiindcă adevărul reprezintă adecquatio. Conceptul de adecquatioeste definit de către Kant ca fiind mijlocirea dintre intuiție și conceptualizare, ele conlucrând pentru a produce obiectivitatea. Intuiția poate fi echivalată prin termenul sensibilitate, iar sensibilitatea duce la intuiție:

„Fără sensibilitate, n-ar fi dat niciun obiect, iar fără intelect, niciunul n-ar fi gândit. Gândurile fără conținut sunt vide, intuițiile fără concepte, oarbe. Astfel, pe cât este de necesar să-ți faci conceptele sensibile (adică să le atribui un obiect în intuiție), pe atâta este și să-ți fac inteligibile intuițiile (adică să le supui conceptelor)”[14].

Astfel, pentru ca fenomenul să intre în lumea ființării conceptul este filtrat prin intuițe. Jean-Luc Marion afirmă astfel: înainte de a putea vedea obiectul, i.e.fenomenul, acesta trebuie dat, iar capacitatea prin care acesta este re-prezentat este cea a intuiției[15]. Putem vorbi, în acest punct, de Weltanschauung, un termen polivalent, formulat[16]pentru prima oară de Kant în 1790, al cărui sens a variat și variază în funcție de autorul la care se face referire. În genere însă, termenul reprezintă alipirea a doi termeni: Welt, lume, și Anschauung, reprezentare. Ca atare, putem spune fără urmă de îndoială că intuiția reprezintă, în contextul Scripta-ei și deci al Istoriei scrise, reprezentarea asupra lumii pe care individul o re-dă în funcție de orizontul, i.e. delimitarea, dobândit fie ante-, fie ex post.

Iar această reprezentare a lumii este dată numai de unitatea experienței: putem vorbi de experiență colectivă atestată scriptural, unitate care se desfășoară temporal. Astfel, Scripta atestă istoria umanității desfășurată dintr-un punct inițial până într-un punct terminus. Așadar teleologic. Și nici nu poate fi altfel, fiindcă istoria umanității este și se supune planului divin în legătură cu Omul și umanitatea: fiecăruia îi este sortit un destin și, prin urmare, o finalitate fenomenală: o realizare fenomenală prin experiență, prin experiere. Deci fiecare fenomen în parte și toate laolaltă sunt în timp: nu pot ieși din timp dat fiind că pentru a se desfășura au nevoie de caracteristica temporală[17], de orizont.

Ne întoarcem, într-un fel sau altul, la cercul lui Ricœur: cuvântul atestă Scriptura, Scriptura atestă experiența, care atestă Istoria umanității delimitată temporal printr-un orizont al experienței fenomenale. Iar aici se ridică deja o problemă: interpretarea evenimentelor sau a evenimentului. Fenomenul, conform lui Marion, este unul imuabil și saturat totodată. Fenomenul este ireductibil la și prin sine însuși[18]. Și tocmai în virtutea acestei ireductibilități există o pluralitate de interpretări, fiindcă deși experiența Umanității este una și unică: finitudinea ființării, telos-ul planului Divinității, fiecare individ, prin Weltanschauung, trateazăfenomenul experienței, tradiția, Istoria conform propriei sale intuiții. Jean-Luc Marion vorbește despre fenomenul saturatși perspectiva deja saturatăde interferența altorperspective, afirmând astfel:

„Ar trebui să desfășurăm aici exemple privilegiate: pluralitatea relatărilor, a genurilor literare, a martorilor și hermeneuticilor aceluiași eveniment (multiplele povestiri ale traversării Mării Roșii, pluralitatea ireductibilă a Evangheliilor) arată clar că este vorba de un fenomen saturat. Dar doctrina celor patru sensuri ale Scripturii, atribuind o pluralitate de sensuri diferite și composibile, dovedește că uneori chiar [și] un text poate (în cazul Scripturilro evreiești și creștine, deși în accepții esențial divergente) să apară ca un fenomen saturat. Aceasta este valabil și pentru textele nu (în mod direct) religioase […]”[19].

Se ajunge deci la o aporie: fenomenul, deși in potentiauniversal și trăit de o comunitate largă, întreagă, care definește parcursul istoric, deci historia, al unui popor ales Scripta care stă la baza res gestae-i, se reduce la individual în măsura în care interpretarea, unde este inclusă și metoda scolastică a hermeneuticii, îi aparține Eului, egoului. Se confirmă, astfel, punctul de vedere secund al lui Koselleck, anume că modul în care historia, prin res gestae, este înscrisă în document.

 

1.3 De la scriptala document. Arhiva, Foucault și Ricœur

 

Scripta însemna cândva Scriptura. Totalitatea textelor sacramentale scrise prin inspirație divină de către Apostoli. Rolul lor principal șiprincipial era acela de atestare, deci testamentare, a trecutului recent sau îndepărtat. Ca atare, rolul Scripturii poate fi divizat în act care atestă și act care mărturisește. Ce înseamnă însă actul? El poate însemna arbitrarietate, în măsura în care trebuie, pentru a cunoaște, restituit câmpul uniform al cuvintelor și lucrurilor. Și aici deja facem trimitere la Foucault[20].

Scripta, Scriptura în vremea în care nu devenise documentera un obiect viu, citit nu atât pentru a extrage o informație pasivă, ci pentru a înțelege și a însuși un trecut în egală măsură viu și actual. Primii oameni vedeau în Scriptură Istoria așa făcută și încheiată. Vedeau lumea de dinainte și lumea actuală așa cum trebuia să fie și cum o percepeau ei. Documentul reprezintă actul de lectură și extragere de informație pasivă în căutarea unui sens care să ofere o mai bună o mai bună înțelegere a prezentului, pe când Scripturaactualiza trecutul în prezent.

Documentul istoric apare odată cu distanța care apare atunci când istoria nu mai este naturală, ci devine. În sensul lui Foucault, înainte Istoria era o țesătură perfect unitară a lumii și a semnelor lucrurilor care se aflau în ea. „Istoria unei ființe vii era chiar ființa însăși, în interiorul întregii rețele semantice care o lega cu lumea”[21].

Putem vorbi, prin urmare, de o mathesis, în sens foucaultian, până în secolul al XIX-lea, când are loc o schimbare de paradigmă: începe să își facă loc empiriculși necesitatea dovezii empirice. Dovada empirică înlocuiește viul, înlocuiește mathesis-ul, iar locul pe care îl ocupă devine ființa care îi este propriedincolo de orice cronologie stabilită[22].

Scripta reprezenta signatura lucrurilor: ea dădea un sens și o formă (semnificatul semnificant) lumii, rețeaua care lega realitatea de obiecte și viceversa. Documentul însă reprezintă o operă incompletă și neunitară pentru simplul motiv că el reprezintă reflexia și reflecția gândirii autorului revelat prin intermediul actului interpretativ[23]. Documentul este o masă de informație inertă, care, dispus în stive arhivistice, ajunge să fie privit de către istoric, iar cel din urmă trebuie să vadă ce ascunde documentul, să scoată la iveală sau să îi ceară documentului probe suficient de relevante demersului istoriografic.

Însă natura inertă a documentului intră în conjuncție cu natura activă, dinamică a istoricului. Iar asta duce la disjuncția interpretativă, fiindcă istoricul, ca orice altă ființă, este subiectiv, iar subiectivismul istoricului, persoana care întreprinde un demers cercetător, se (poate) interpune între persoană și document, evidențiind numai ceea ce reprezintă interes pentru subiectivismul istoricului. Siegfried Krakauer a asertat că legile științifice – sub incidența cărora cade și documentul– au o origine dublă: pe de o parte, materialul observat și analizat (documentul) și, pe de altă parte, mintea observatorului[24]. Iar până la ivirea documentului în lumea avem de-a face cu ivirea ideiiîn lume, care este, înainte de a fi materializată și condensată în document, este periată, aplatizată și potențial distorsionată, iar lumea care o ia în primire face astfel în funcție propriile sale lentile și nevoi[25].

Deci există o serie de „spații” care ocupă sau care formează lumea documentului: spațiul colateral, enunț cu „margini populate cu alte enunțuri”, spațiul asertiv: jocul enunțiativ, unde aserțiunea ocupă singură un loc, spațiul material, care constituie enunțul în mod contextual (scriptural vs.oral). Ele reprezintă zona amniotică, fiindcă orice modificare suferită de vreunul sau toate spațiile este resimțită de documentul însuși. Dacă el se schimbă – sau își schimbă semnificația–, se schimbă și istoria.

Se mai poate vorbi și de Geisteswissenschaften și Naturwissenschaften, primul termen referindu-se la dorința, tentativa de înțelegere a vieții istorice, iar al doilea concentrându-se asupra legilor care controlează procesele naturale.

Avem deci știința spiritului și știința naturii. A înțelege procesele naturale, repetabile și reproductibile și a înțelege la vie de lespritsunt două demersuri paralele într-o oarecare măsură. Ele se intersectează doar într-un plan absolut, precum dreptele paralele.

Kracauer folosește cei doi termeni în sens de opoziție. Putem argumenta că, pentru el, cei doi termeni conduc la ideea de istorie: primul se referă la materialul observat, la natura în sine a evenimentului, pe când al doilea se referă la mintea celui ce observă; în alți termeni, la modul în care observatorul interpretează materialul observat.

Ceea ce invocă Kracauer e similar cu ceea ce afirmă și Ricœur, care spune că documentul se prezintă în fața istoricului (i.e.: „natura” observată), iar istoricul extrage din el toate informațiile necesare în funcție însă de propriile idiosincrazii (modul în care se face observarea). Subiectivismul oricărui demers hermeneutic, așa cum afirmă Kracauer, este constant fiindcă legea pozitivistă este extinsă atât asupra naturii, cât și asupra istoriei naturale, altfe zis, e vorba atât caracteristica unei realități date (natura), cât și de felul acesteia[26].

Aici putem vorbi deja de producerea unei realități prin intermediul procesului hermeneutic, și putem exemplifica prin modul în care o realitate este creată de către persoanele/ personalitățile influente: de la Augustin, Toma d’Aquino până la Marx, Freud, Nietzsche.

Fiecare dintre aceste personalități, care în sine au fost niște învinși ai istoriei, după cum afirmă Koselleck, au influențat modul în care realitatea și modul în care documentulînsuși a fost interpretat.

Revenind la subiectul discuției, documentul se prezintă în fața istoricului, acesta extrage informația necesară pentru demersul său, însă întotdeauna va exista o optică care îl va cenzura întotdeauna pe istoric, în sensul că întotdeauna va lăsa pe dinafară ceea ce nu se potrivește cu modul în care își reprezintă sau îi este prezentată lumea. Putem vorbi, în atare situație, de un document-imagine, care este un produs între Fiktum și Abgebildete. Documentul, care atestă pentru o parte a istoriei sau o alta, nu este nici strict ficțiune, fictiv, nici reprezentare. Reprezintă, în opinia noastră, un hibrid între trecerea timpului peste care se suprapune in-stabilitatea istoriei.

Spațiul între limitele căruia se află documentul este unul vast, format din semne: acestea, ca și gândirea, se schimbă, intră în contact cu alte semne și, ca atare, spațiul inițial formează o serie de alte spații[27]. Acestea sunt cel colateral, cel enunțiativ și cel material.

Dintre toate trei, cel care ne interesează în mod special este spațiul material. În accepția noastră, spațiul material reprezintă însuși enunț contextualizat (de la oral la scriptural), devenind imobil deci, fiind con-semnat așa cum este (1) prins odată emis și (2) înțeles. Și ne întoarcem iarăși la tensiunea dintre obiectul în sine și observator.

 

1.4 Concluzii preliminare

 

Timpul, din ante-Antichitate și până în prezent, a suferit o multitudine de mutații. În primă fază, acesta era un timp organic, omul se ghida în existența sa după mersul Soarelui. Odată cu răsăritul răsărea și omul, odată cu apusul omul se culca. Fazele zilei erau simțite diferit. Imediat ce are loc Revoluția Industrială apare și ceasul mecanic, care aduce cu sine și timpul mecanic. Timpul mecanic a reprezentat un demon încastrat în spatele unui cadran.

Aici putem face o distincție: pentru Antici, timpul era ciclic și totodată telic. Acesta ajungea la ora terminus și apoi începea din nou, iar odată cu el însăși Creația. Timpul mecanic însă nu mai are sfârșit, nu mai are un scop în sine. Acesta merge înainte, un perpetuum mobile.

Istoria, și ea, suferă o serie de mutații. În Antichitate, Istoria era identică cu timpul: ciclică și ducând cu sine o intenție: planul divin, care avea un termen-limită. Odată cu marile revoluții din știință, Dumnezeu este înlocuit. Momentul înlocuirii coincide cu teoretizările pe care Auguste Comte le face în ceea ce privește știința pozitivă. Iar Istoria nu mai este un mersul timpului în lume și al omului odată cu el, ci devine o știință naturală. Iar de aici derivă o serie de consecințe, printre care și modul în care poate fi aceasta înțeleasă.

Ideologia, societatea, individul și o pleiadă de alți teoreticieni (Braudel, Foucault, Kracauer et alii) au reșapat atât modul în care a fost înțeleasă Istoria și ce s-a întâmplat cu ea de, din obiect imobil (Istoria), a devenit un obiect fragmentat, fracturat (istorii).

 

[1]               Vezi Reinhart Koselleck, Conceptele și istoriile lor. Semantica și pragmatica limbajului social-politic, cu două contribuții ale lui Ulrike Spree și Willibald Steinmetz, traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble și Mari Oruz, coordonarea și unificarea traducerii de Gabriel H. Decuble, Art, București, 2009.

[2]               Niall Ferguson, Istorie virtuală. Evoluții alternative și ipoteze contrafactuale, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Polirom, Iași, 2013.

[3]               Op. cit., p. 94.

[4]               Reinhart Koselleck, op. cit.,pp. 13-32.

[5]               Vezi Fernand Braudel, Scrieri despre istorie, traducere de Sînziana Barangă, Editura Comunicare.ro, București, 2008, cap. „Timpurile istoriei”.

[6]               Veziop. cit., p. 45.

[7]               Ibidem.

[8]               Jean-Louis Chrétien, Michel Henry, Jean-Luc Marion, Paul Ricœur, Fenomenologie și teologie, prezentare de Jean François Courtine, traducere de Nicolae Ionel, cu o postfață de Ștefan Afloarei, Polirom, Iași, 1996, p. 20.

[9]               „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu, iar Cuvântul era Dumnezeu”, citat din „Evanghelia după Ioan”, 1:1, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament cu trimiteri, ediție revizuită, traducere de Dumitru Cornilescu, Editura Scoietății Biblie Interconfesionale din România, București, 2011, p. 1025.

[10]              Vezi Ricœur, „Experiență și limbaj în discursul religios”, în Jean-Louis Chrétien et alii, op. cit., pp. 16-17.

[11]              Idem, p. 22.

[12]              Aceasta este o ipoteză de lucru; însă, în urma documentării făcute, putem afirma că singurele modele discursive care au dominat hermeneutica și discursul religios deopotrivă până după Renaștere sunt date de Platon și Aristotel.

[13]              Vezi Jean-Luc Marion, „Fenomenul saturat”, în Teologie și fenomenologie, pp. 84-85.

[14]              Immanuel Kant, Kritic der reinen Vernunft, A 58/ B 82, A 51/ B 76, citat de Marion, op. cit.,p. 94.

[15]              Idem, p. 95.

[16]              Berend Geert Kreiter, Philosophy as Weltanschauung in Trendelenburg, Dilthey and Windelband, teză de doctorat, Vrije Universiteit Amsterdam, 2007, p. 2. Teza este disponibilă la adresa https://pdfs.semanticscholar.org/b81f/7c0e583cd15365b288674d2109c4b780571e.pdf, accesat la 24.04.2018, 23:33.

[17]              Vezi Jean-Luc Marion, cap. cit., p. 114.

[18]              Unum per se ens plenumși Unum per aggregationem Semiens phaenomenon, Ep. CXXXIII a lui Des Bosses, vezi Jean-Luc Marion, cap. cit., p. 80.

[19]              Jean-Luc Marion, cap. cit., n. 1., p. 116

[20]              Cuvintele și lucrurile, traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu și Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, dosar de Bogdan Ghiu, RAO, București, 2008, p. 84, p. 89 și p. 97.

[21]              Idem, pp. 199-200, vezi și p. 201.

[22]              Idem, p. 305, v.și continuarea.

[23]              Aici facem clar delimitată diferența dintre actul interpretativ ca atare și hermeneutică ca act scolastic. Fie și doar fiindcă, într-un sens sau altul, allegorisis ni se pare mai potrivit a fi folosit în sensul interpretării documentului discursiv față de hermeneutica, a cărei praxisa vizat Scripturile și, prin extensie, textul parabolic în sens biblic. Pentru o prezentare pe larg a discuției, vezi articolul „Hermeneutics”, de C. Mantzavinos, la adresa https://plato.stanford.edu/entries/hermeneutics/, accesat la 2.05.2018, 5:30 a.m.

[24]              Siegfried Kracauer, History: The Last Things before the Last.  Completed after the Death of the Author by Paul Oskar Kristeller, Markus Wiener Publishers, Princeton, NY, p. 20.

[25]              Idem, p. 7.

[26]              Siegfried Kracauer, op. cit., p. 20.

[27]              Vezi Foucault, Arheologia cunoașterii, traducere, note și postfață de Bogdan Ghiu, Editura RAO, București, 2010, pp. 121-126.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *