deşi nu ai împlinit încă patruzeci de ani, se poate spune deja că lumea ta a dispărut

 

 

CRISTINA ISPAS s-a născut într-un orășel din sud, pe malul Dunării, la Corabia. A absolvit Facultatea de Litere și Masteratul de Literatură Română Modernă și Contemporană la Universitatea din București. Este doctor în filologie din anul 2008, cu o teză despre poezia română contemporană. A debutat cu volumul de poezii fetița. mixaj pe vinil (2007, Editura Vinea), nominalizat la Premiul Național Mihai Eminescu, Opera Prima. A mai publicat rezervația (2011, Editura Casa de Pariuri Literare, 2011), volum nominalizat la Premiile Observator Cultural, secțiunea poezie. A publicat cronică literară în mai multe reviste din țară. Poeziile ei au apărut în mai multe antologii, cum ar fi cele rezultate în urma atelierelor de creaţie de la Săvârşin, la neagra (Mirador, 2007),  poate ne  vedem (Mirador, 2010), nasturi în lanul de porumb (Brumar, 2012), Antologia Echinox 2010. Cel mai recent a publicat câteva limerick-uri în antologia coordonată de V. Leac la Editura Art (2017): De ce pisicile n-au coadă,  antologie de limericks. În prezent, scrie la un roman. Locuieşte în Bucureşti.

 

specialcommittee

Am prins chiar de la început o săptămână cu ploaie,
lumină scăzută şi drumuri înfundate,
nu prea aveai unde să te duci.
Se lucra mai mult în camere.

Într-o singură noapte am petrecut la cantină,
aveam bere şi vin de casă, nişte biscuiţi,
nimic prea sintetic,
câinele făcea tumbe.

Era firesc să înceapă un fel de prietenie,
spontană şi trecătoare.

În rest, picioare uşor amorţite, furnicături în braţe,
înţepături şi ochi înroşiţi, pulsatili.

Doar uneori,
când ne mai uitam seara la televizor,
micile umbre nervoase, inexplicabile,
care se amestecau din când în când
în jocul actorilor de pe ecran
reuşeau să ne tulbure liniştea şi somnul.

Apoi, dintr-odată, vremea s-a îndreptat.
Gazdele şi-au reluat activitățile afară,
sporovăind vesele,
şi de multe ori se nimerea să râdem în acelaşi timp,
de o parte şi de alta a gardului.

Râsul lor era puternic, impetuos,
al nostru slab, aproape susurat.

Dar vremea frumoasă n-a ţinut prea mult.
În scurt timp,
nopţile au început să vină din ce în ce mai repede
şi mai reci,
dimineaţa găseam răzorul îngheţat.

Crengile uscate, aruncate în grămezi pe alee,
butucii de trandafiri curăţaţi,
trăsăturile gazdei care păreau mai întunecate,
de când se schimbase lumina,
(nu prea mai zâmbea, şi când se mişca,
o făcea fără graţie)
erau toate semne ale iernii apropiate.

O iarnă care se-anunța politică, uscată, fără bucurii,
în care munca avea să ne ocupe tot timpul.

 

mediapower, „ong”power

Oraşul e mic, dar încurcat.
Pentru că stau tot timpul cu atenția-ncordată,
la sfârşit reţin doar virajele,
terciul de frunze din rigolă
şi cetele de voluntari –
fiinţe stranii în salopete roşii,
împrăştiate peste tot, prin piețe şi pe străzi,
cu luminiţe-metalice în ochi.

Ruda mea e în cărucior,
televizorul e pe sport.

Trebuie să aştept sfârşitul meciului
ca să-mi explice de ce ţine o bobină
în servieta jerpelită din poală,
în timp ce o şuviţă de păr alb-gălbui
îi alunecă peste ochi
şi i se prinde în scaiul bărbii.
Are ochi foarte frumoşi, tulburători
(ochi de Iisus).

A crescut în fabrică şi omul e ce munceşte,
nu-i aşa?, îmi spune,
şi se arată pe el însuşi.
Are un râs neaşteptat de puternic,
care îl zguduie cu tot cu scaun.

Capul soţiei se iţeşte roşcat şi amabil
din punga cu verdeţuri,

pe care încă o mai ține în brațe
când îşi ocupă locul lângă el,
deşi zâmbeşte mai mult la florile uscate,
la vasul cu lămâi de pe masă,
la soarele palid, diluat,
întrezărit printre dantelării.

Mobila e desperecheată, veche şi proastă,
uşiţele strâmbe, prinse slab în balamale,
şi geamul de la vitrină spart,
dar pereții sunt curați, văruiți proaspăt,
şi televizorul e mare şi nou.

Sănătate şi decență
e cam tot ce am ajuns să îmi doresc şi eu,
în cele mai multe dintre zile,
mă gândesc fără să insist prea mult,
în timp ce pe ecranul imens,
după o scurtă pauză de publicitate,
voluntarii îşi reiau munca.

 

Coperta: Andrei Barbu

Fotografie: Paul Stoie

work&fun

Dimineţi pline de răcoare,
când ies pe străzile adormite,
direct dintre corpurile încinse,
străine, sălbatice şi strălucitoare,
doar pentru voi frecventez şi astă seară
acest club nou
de la periferia oraşului.

Doar pentru voi
accept să lâncezesc mâine la birou,
alături de ceilalţi petrecăreţi,
pândind momentele în care
colegii noştri ieşiţi la fumat
vor intra înapoi roşii în obraji,
sperând ca aerul de iarnă,
care va pătrunde odată cu ei în încăpere,
să ne mai anime un pic,
atât cât s-ar putea anima,
pentru câteva minute cel mult,
o petrecere la azil.

 

netflix

A plouat mult, aştept la semafor
şi mașinile care trec
lasă valuri murdare pe zebră.

Poate că totul e într-adevăr fake,
advertising din straturi de epoci,
abur, plictiseală, sensibilitate turată în gol,
în camera gri-galbenă,
unde ne mai aliniem pe lângă pereți,
pentru un spectacol (dacă se poate) interactiv,
iar noile tehnologii nu salvează până la urmă nimic,
doar procesează
aceleași filme vechi pentru cercuri inițiate,
cu actrițe machiate ciudățel,
bărbați tunși ca niște băieței
și un cer negru, cu stele tremurate, în fundal.

Poate că totul e, din nou, anii #90,
cu anticomunism pop, dar şi revoluții la bar tematic,
tocmai acum când ne maturizasem,
anii #90 reveniți pe trend în fashion
cu mai mult glam & glitter,
peste care vin anii #70, cu mai puțină teorie
și mai mult upgrade de imagine,
reciclare light de băiatul din boyband,
androgin drapat în Gucci, în costum înflorat.

Poate că totul e, oricum, istorie reciclată,
cu din ce în ce mai puține principii
și mai multă bârfă și nesiguranță,
judecată aspră, încântare puțină
și chin mult, tremolo.

Poate că toţi încă mai visăm,
în subteranele ideologiilor ireconciliabile,
doar un pic de look întunecat,
o tușă de spiritualitate în priviri,
ca în operele fotografilor de celebrităţi:

femei extraslabe şi lungi, în rochii metalice,
cu urme de sclipici pe braţe şi picioare
și ochi căprui, lichizi
sau verzi-albaștri alungiți
și bărbații plăpânzi, cu privile încordate,
pline de nevoi,
care ies dimineața praf din cluburi,
la Tokio sau la New York.

Chiar dacă, în realitate, cel mai des,
pe noi ne surprind diminețile
cel mult îngropați în canapea,
urmărind seriale în vogă
pe Netflix.

 

cântecel

Poți să faci tot felul de lucruri absurde,
cum ar fi să priveşti o femeie între două vârste,
care stă pur şi simplu la o masă
pe terasa unui restaurant închis şi neluminat,
şi să îți imaginezi că aşteaptă acolo pe cineva
sau că a venit să îşi aducă aminte
lucruri frumoase care i s-au întâmplat,
în acelaşi loc, cu mult timp în urmă.

Sau să te plimbi toată ziua cu maşina,
dincolo de oraş,
doar ca să priveşti în oglinda retrovizoare
cum tulburi uşor şi faci să se unduie
iarba înflorită de pe marginea drumului,
când prinzi puțină viteză.

Sau încetineşti să laşi câte-o insectă,
care a nimerit din întâmplare înăuntru,
să se poată dezmetici,
pentru a ieşi din nou afară.

Te plimbi singură prin păduricea tânără,
cu copaci subțiri, firavi,
calculându-ți cu mare grijă timpul de întoarcere.

Dar nimic nu ţi se mai pare,
de la un timp încoace,
mai absurd decât munca,
pentru care te-ai pregătit până acum,
un şir destul de lung de ani,
şi care devine pe zi ce trece
tot mai puțin importantă, mai puţin urgentă,
pentru că,
deşi nu ai împlinit încă patruzeci de ani,
se poate spune deja
că lumea ta a dispărut.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *