De profesie, migrant

© Lavinia Dragotă

ALINA GIOROCEANU predă limba română contemporană și alte discipline de profil, în calitate de lector la Departamentul de limbă și literatură română din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova. Preocuparea științifică pentru terminologia greco-latină a condus la obținerea titlului de doctor în filologie, în 2005. Din 2013, înscrisă pe orbita lui Themis, interpretează și aplică legea, inițial, la Judecătoria Băilești, ulterior, la Judecătoria Filiași, Dolj.

 

„Era un migrant. Era unul din acei oameni ce sfârșiseră într-un oarecare loc pe care îl știa bine, printre oameni pe care îi știa bine, respectând obiceiuri și tradiții pe care el și comunitatea sa le cunoșteau și vorbindu-și propria limbă printre alții care făceau același lucru.” (Joseph Anton/Salman Rushdie, Memorii, traducere și note de Dana Crăciun, Polirom, 2012, p. 67)

 

Mi-am imaginat întotdeauna migratorii gonind împreună în pulberea ridicată de galopul cailor:  haine și chipuri aspre, voci străine. Nu mi-i pot reprezenta pe urmașii lor, călătorii-căutători de azi, decât trecând în fuga nebunească a mașinii ori în șuierul tăios al curselor aeriene.

De vreo șapte ani sunt migratoare, adică o persoană care se mișcă dintr-un loc în altul, în speranța unor condiții mai bune de muncă și de viață. Aș putea spune că, spre deosebire de emigranții sau imigranții noștri, care își caută drumul în afara propriei culturi, eu sunt un migrant de interior, beneficiind de luxul de a călători dis-de-dimineață, în freamătul cailor-putere, spre problemele altora. Și orice problemă care mă așteaptă la capăt de drum nu este decât o parte dintr-o lume proiectată de altă minte, așa cum orice cultură este proiecție a mentalului colectiv și conține latent un șir de întrebări, dileme, științe și credințe mai mult sau mai puțin străine.

Mărturisesc acum că m-au salvat de povara drumului, de sentimentul alterității, de „orizontul evenimentului” celuilalt, muzica și poveștile. În „acvariul sonor” al habitaclului, vorba lui Eco, în perspectiva deschisă de propria fire, am regăsit umbre și voci din copilărie, am ascultat glas nou, am așteptat cuminte să ajung pe pământ „străin” pentru a mă confrunta cu lumile „sălbatice”, neașezate, ridicate holografic dintre file datate și numerotate.

Așa că, după ce respiri o ultimă gură de aer urban, treci de „grănicerii” politicoși de la intrare, saluți, inspiri kafkian doza de praf a grefei și îți sorbi din reflex cafeaua, nu ai nevoie decât de un efort de imaginație ca să refaci filmul neputințelor, exceselor, căderilor și păcatelor umane. Sunt toate precipitate între coperți de dosar.

Dar lumile se copiază și se întrepătrund, iar lumea abrutizată de dincolo de granița instituțională dă buzna peste lumea-model dinăuntru: acolo unde speri să găsești empatie și civilizație, afli nepăsare și cruzime, unde cauți respect pentru persoană și valoare, te confrunți cu cinism și dispreț, acolo unde ar trebui să primeze adevărul și norma morală, descoperi mecanisme de evitare a lor.

Prietenii virtuali își distribuie statistici: românii sunt pe locul al doilea mondial în ceea ce privește emigrația. Călătorim și căutăm. Părăsim. Plecăm. Să fie tocmai „granițele” acestea interne, instituționale, fragile, motivul exodului nostru? Aceasta-i singura întrebare.

În ce mă privește, rămân aici, cu toate sunetele copilăriei: șuierul acceleratului de 5, care ducea navetiștii la muncă, zgomotul făcut de copitele cailor în fugă, lovind rapid caldarâmul, glasul bunicilor.

Și îmi reiau migrațiile zilnice: spre Sud, spre Vest, spre Est… Dacă o să mai fiu întrebată cum a fost drumul, o să răspund încă o dată: „Ok… Aglomerat… Cam ceață.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *