De ce-ul unei colecții

JANA BALACCIU MATEI este, din 1998, editoarea colecției „Biblioteca de Cultură Catalană” publicată de Editura Meronia din București. A tradus peste 20 de volume din catalană, între care nume de referință ale acestei literaturi (Mercè Rodoreda, Pere Calders, Joan Sales, Blai Bonet, Jaume Cabré, Carme Riera etc. Autorul ei „de căpătâi” rămâne Ramon Llull, marele „postmodern” catalan din sec. XIII-XIV.

 

Mă întrebam ce problemă să tratez în articolul care mi se ceruse pentru numărul de primăvară al revistei Visat, consacrat traducerilor românești din și în catalană. Îmi era limpede că trebuia să pornească din experiența proprie, dar aveam îndoieli că, din ceea ce știu despre domeniul traducerii, aș putea aduce ceva nou, interesant pentru virtualii cititori catalani. Cititori care, cum asigura Quim Monzó în discursul său inaugural de la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2007, sunt oameni „cu un înalt nivel de perspicacitate, care deduc totul”. Poate, mi-am zis, aș putea vorbi despre inseparabilitatea, cuantică, aș zice, dintre „obiectele”, cărțile, pe care le publicăm la Editura Meronia din București în colecția „Biblioteca de Cultură Catalană”. Chibzuiam care ar fi cel mai bun mod de a o face.

Poate, mi-am zis. urmând exemplul valorosului scriitor, aș putea recurge la o poveste; dar, cum povești n-am scris niciodată, poate s-o fac cu o narațiune pornind de la una cunoscută. Și mi-a venit în minte o veche parabolă indiană, a celor șase înțelepți orbi care încercau să înțeleagă cum este un elefant pipăindu-l. Fiecare a oferit alt răspuns, în funcție de partea  atinsă. Unul i-a pipăit șoldul și-a zis că animalul are forma unui perete din mâl uscat la soare, un altul ― colții și-a zis că seamănă cu o suliță, un altul ― coada în mișcare și-a afirmat că elefantul e ca o coardă groasă etc. Cum se certau între ei, toți șase și-au înfățișat părerile regelui, care a izbucnit în râs și le-a spus că aveau toți dreptate, doar că percepțiile lor erau diferite, fiindcă erau parțiale.

Dacă în 1990, imediat după căderea regimului comunist, care ne voia supuși orbi, cineva ar fi întrebat un român ce știe despre lumea catalană, acesta ar fi putut enumera puține lucruri. Făceau excepție câțiva specialiști (istorici, romaniști, câțiva scriitori), dar și ei „pipăiseră” părți diferite din corpul elefantului catalan. Puțini știau că are „o voce bine alcătuită să gândească, să negocieze, să viseze” (Joan Margarit), manifestată într-o literatură bogată, „una dintre pietrele fundaționale ale culturii europene”, cum zicea același Quim Monzó. Și cum ar fi putut ști dacă între 1968 și 1989 doar patru opere de scriitori catalani fuseseră traduse în română? Platanii din Barcelona, de Víctor Mora (1968, din franceză); o antologie de poezie de Salvador Espriu (1974, foarte probabil din italiană); Tirant lo Blanc (1978, tradus, parțial, din spaniolă cu titlul Tirante el Blanco), și Fortuny, de Pere Gimferrer (1988, din spaniolă), de fapt un „bruion”, cum spune Delia Prodan, într-o analiză detaliată a acestor traduceri.

Fără a fi adepta istoriei contrafactuale sau alternative, nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat: dacă țările noastre nu ar fi avut de îndurat duritatea dictaturilor (franchistă la ei, comunistă la noi) ce roade ar fi dat interesul românesc pentru literele catalane apărut începând cu anii ’20 ai secolului trecut, când au apărut traduceri din Joan Maragall, Prudenci Bertrana, Santiago Rusiñol, etc., când marele istoric Nicolae Iorga, prietenul marelui catalan Josep Puig i Cadafalch, ținea la București conferințe despre Catalunya și publica O mică ţară latină: Catalonia şi exposiţia din 1929 (1930). Dar lucrurile au decurs cum au decurs și în anii ’90 ne-am găsit, și unii și alții, practic necunoscuți, orbi, dar cu posibilități reale de a ne vindeca de această orbire.

În acest context, un mic grup de catalanofili români, adunați în jurul lectoratului de catalană (primul) de la Universitatea din București ne-am întrebat ce am putea face spre a reduce această rușinoasă necunoaștere. Trebuie să recunosc că și noi „pipăiserăm” înainte doar o infimă parte a corpului literar catalan, dar admirația pe care o împărtășeam a fost impulsul care ne-a pus în mișcare și ne-a trezit provocarea de a iniția o colecție consacrată culturii catalane (eu fiindu-i editoarea) și de a intra în branșa traducătorilor. În multe cazuri, așadar, am fost editoarea propriilor mele traduceri, ambele activități generate de dorința de a introduce valori catalane în universul literar românesc. O situație privilegiată (care nu ar fi fost posibilă fără ajutoarele acordate de Institutul Ramon Llull), un dublu rol: cel de editoare și de traducătoare, prima având de purtat un scriitor catalan în lumea românească, cealaltă cititorul român spre lumea scriitorului catalan, să-l facă să intre în ea, să empatizeze cu personajele, să simtă că, deși dintr-o altă țară și alt timp istoric, îl privesc și pe el, să-și pună întrebări până acum nepuse, etc. Să-i ofere întreaga transparență, dar fără a distorsiona mesajul și menținând ambiguitatea textului literar. S-a vorbit, se vorbește, mult despre importanța traducătorului-creator. Eu văd traducătorul mai degrabă ca pe un artizan plin de abnegație, capabil de a oferi în propria limbă „chipul” unei lumi create de un scriitor străin, respectându-i „legile de funcționare”. Unicul său material este limba sau, mai bine zis, vorbirea vie a propriului popor.

Dar să mă întorc la colecția noastră, pornită în 1998. Sigla, făcută pornind de la drapelul catalan, trebuia să atragă atenția și să servească drept identificator comun al tuturor cărților ce aveau să apară, traduse direct din catalană: de autori din întregul domeniu lingvistic, din diferite genuri literare, în cea mai mare parte din clasici moderni și contemporani. Am ajuns astăzi la 40 de titluri.

Nu voi aminti aici scriitorii traduși până acum, voi spune doar că surprinzătorul interes din ultimii ani pentru cele patru traduceri din Ramon Llull ne face să credem că inițiativa noastră a dat rod, că există cititori care au putut înțelege nu numai de ce literatura catalană, această literatură fără stat, este atât de bună, ci și că este „evident, una dintre pietrele fundaționale ale culturii europene”, cum răspicat afirma Monzó în 2007. Din fericire, și alte edituri au devenit interesate să publice literatură catalană în română, grație noii generații de traducători români, iar punțile dintre culturile noastre s-au înmulțit.

Dar acest public nu include, ne dăm acum seama, deontologii. Poate fiindcă, prea ocupați să le explice celorlalți adevărurile în care trebuie să creadă, nu au timp să citească literatură. Noi credeam, și credem, că în „istoriile” traduse se reflectă o anumită fracțiune din lumina istoriei. Mai ales că fiecare carte este însoțită de informație complementară cu caracter contextual, prin prefețe, cronologii etc.

De aceea, anul viitor, în colecția noastră va intra și Istoria Catalunyei, a profesorului Jaume Sobrequés. Continuăm. Spre a combate, în măsura în care forțele noastre ne îngăduie, orbirea spiritului.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *