De ce nu? (Scurtă pledoarie pentru egalitate)

©Albert Dobrin
©Albert Dobrin

OANA BĂLUICĂ

 

România este, din nefericire, o țară în care tabuu-rile nu doar că există într-un număr mare, dar sunt și foarte aprig apărate atunci când totuși se discută (marginal, uneori, alteori din pur interes politic) despre ele; trăind în România, ai impresia uneori că, de fapt, nu există nicio problemă, este cea mai egalitaristă, fericită și prosperă țară din univers. În esență, lucrul se întâmplă pentru că problemele importante rareori se află în dezbatere, publicul preferând senzaționalismul, spectacolul și comicul ieftin, pseudo-problemele și discuțiile prezentate la tv. Nu există în România discriminări frapante pe bază de gen, clasă socială, etnie și așa mai departe. Nu există oameni cu dizabilități a căror calitate a vieții este sub orice standard acceptabil, spitalele, educația și toate celelalte segmente sunt foarte dezvoltate, în mediul rural există peste tot apă și electricitate, bărbații nu își abuzează fizic soțiile, copiii și animalele, analfabetismul are o cotă foarte scăzută, alcoolismul, absenteismul școlar și șomajul sunt probleme pe care le-am rezolvat de foarte mult timp, pe drumuri se circulă excepțional, iar partidele politice au ideologii clar stabilite, pe baza cărora populația poate lua o decizie informată și responsabilă, pentru că, evident, metoda alege răul cel mai mic există în alte state, dar nu aici. Și, recent, având în vedere că a rezolvat toate aceste probleme, în România se discută despre un referendum, unul care să dea stimaților cetățeni voie să se exprime pe marginea unei probleme cruciale: familia este formată dintr-un bărbat și o femeie, pentru că toți cetățenii României sunt extrem de afectați că undeva, într-un apartament sau o casă, un hotel sau o cabană, două persoane de același sex se iubesc și doresc să oficializeze relația. Mai rău, ar exista posibilitatea ca în urma oficializării acesteia, cei doi/ cele două să dorească să adopte unul (sau mai mulți!) dintre cei peste 60. 000 de copii orfani care trăiesc în centrele de plasament, unde nu au niciun fel de iubire și afecțiune, unde nu pot dezvolta o cultură și niște aptitudini care să le garanteze, mai târziu, un salariu decent și astfel, posibilitatea de a se întreține singuri și de a întemeia o familie.

Pentru că problema tocmai de aici provine: cum ar trebui să fie definită „familia”? Nu este ea o instituție pe cale de dispariție? Nu trebuie să o protejăm, să avem grijă că rămâne stabilită între niște parametri ficși pentru tot restul vieții? Nu este datoria noastră de cetățeni să ne asigurăm că acest mare nucleu trebuie să conțină aceeași orientare sexuală ca a tuturor? Cum ar crește un copil cu doi tați sau două mame? Nu trebuie cumva, prin orice mijloc să evităm ca acest lucru să se întâmple, cheltuind foarte mulți bani pe un referendum care să stabilească, once and for all, că iubirea este de un singur fel? Sunt întrebări care, aparent, pentru cetățeanul român constituie o sursă continuă și intensă de anxietate (cetățean care, de cele mai multe ori, nu este conștient nici măcar de diferența dintre orientare sexuală și conduită, trăind cu impresia că toți bărbații gay poartă tricouri roz și plimbă un cățel foarte mic, fără să se gândească la alți gay care se uită, după standardul heterosexual la fotbal, poartă tricouri negre și, în general, arată ca oricare alt bărbat de pe planetă, judecată care se aplică, desigur și femeilor lesbiene). În general, există câteva motive (cele mai multe eronat judecate, cu o mare doză de falaciozitate a argumentului) care sunt invocate de cetățeni atunci când dezaprobă dreptul persoanelor homosexuale de a forma o familie. Să le luăm pe rând.

„Să fii gay este ne-natural”. Nu este. Orientarea homosexuală poate fi observată la multiple animale, ea a existat în mai toate civilizațiile (în Roma și Grecia antică, doar la o primă enumerare), se întâlnește în natură mai des decât am crede; cum poate fi ne-natural ceva ce există în natură? Diformitățile sunt ne-naturale? Violența? Boala? Sigur, acestea pot interveni pe parcurs și nu sunt neapărat probleme cu care te naști, cel puțin, nu întotdeauna, dar te poți naște cu malformații congenitale, cu anumite predispoziții către anumite boli, cu trăsături care nu sunt tocmai comune. Ceea ce vor să spună, mai degrabă, susținătorii acestui argument este că nu sunt obișnuiți să vadă acest lucru, ca atare, poate părea la prima vedere în afara normelor. El, totuși, nu este. Iar în afara normelor au părut foarte multe lucruri cu care ființele umane nu au fost obișnuite de-a lungul timpului. Sau lucruri la care anumiți cetățeni din anumite state nu aveau acces, dar pe care le-au adoptat imediat în urma emigrării într-un stat mai dezvoltat (spre exemplu, cetățenii din Europa de Est care au emigrat în celelalte state occidentale). Faptul că nu ești obișnuit cu ceva anume nu constituie deloc un motiv suficient pentru a-l interzice.

„Să fii gay este un păcat”. Un argument religios foarte des invocat într-o țară precum România, care încă trăiește pe baza unor standarde bisericești. Ideea este următoarea: religia reprezintă o alegere, orice fel de religie este adoptată de către cineva pe baza a ce găsește mai ușor de acceptat, pe baza educației din familie, pe baza propriilor afinități și sentimente. Dar dreptul la religie, la alegerea ei și la declararea ei publică este recunoscut și apărat împotriva ingerințelor de tot felul, apărat împotriva discriminării. Pentru că orice persoană are libertatea de a-și trăi viața ghidându-se după un set de credințe, o morală și niște principii individuale. Totuși, trăim într-un stat laic, condus după principii juridice, după norme și reglementări – pentru că doar acestea pot garanta obiectivitatea și respectarea unor drepturi. Atunci când vine vorba de adoptarea unor legi, când vine vorba de societate civilă și drepturi, nu putem judeca pe baza argumentului religios. Trebuie să judecăm pe baza unui argument logic, exact așa cum judecăm când ne ducem copiii la școală, când plătim facturi și când raportăm incidente poliției sau altor instituții ale statului. Legea într-un stat nu se poate face prin religie. Aceasta reprezintă o credință personală, fără acoperire uniformă și fără o bază empirică. Aceiași cetățeni religioși din România se declară oripilați când văd crimele și torturile, execuțiile publice și umilința ce rezultă din conducerea unui stat pe un cod religios și știu cât de arbitrare, nefondate și inumane pot deveni tratamentele respective. Atunci? Vrem să avem un stat clădit pe un echivalent al shariei? Renunțăm la legi, amendamente, tratate internaționale, comisii juridice, instituții publice, orgnizații, tribunale etc. și trecem la un filon religios complet, dând sentințe cu Biblia în mână? Dacă nu, cum putem susține paradoxul conform căruia vrem ca drepturile noastre să fie abordate și respectate din perspectivă juridică, dar pe ale altora le categorisim și interzicem din perspectivă religioasă? Cum explicăm altor ființe, cu argumente serioase, un astfel de dublu standard? Dacă toți suntem egali în fața legii, de ce pe alții îi judecăm în afara legii, pretinzând ca aceasta din urmă să valideze judecata noastră? Religia este o formă de credință – care, firește, trebuie respectată ca libertate și nediscriminată –, dar ea nu o lege, iar o lege nu ar trebui să interfereze cu stereotipii, credințe personale, prejudecăți.

„Să fii gay este o alegere”. Nu. Sociologic vorbind (a se citi masivul și comprehensivul volum intitulat Sociologie, al lui Anthony Giddens, o lucrare utilă, în principal celor care vor să se familiarizeze cu subiectul, nu neapărat cercetătorilor deja consacrați) „orientarea sexuală în toate culturile rezultă dintr-un joc complex al factorilor biologici și sociali”. În capitolul dedicat acestei probleme, Giddens aduce în discuție și cercetările efectuate pe gemeni, și sondajele efectuate sau lucrările de importanță majoră publicate pe marginea acestui subiect. Dar un fapt este sigur: biologicul are o mare pondere. Cum putem judeca atunci niște persoane pentru simplul fapt că s-au născut într-un fel anume? Discriminăm persoanele cu ochi albaștri? Dar pe cele cu păr roșcat și pistrui? De ce nu ar merita să aibă aceleași drepturi ca și noi doar pentru faptul că nu s-au născut în mod identic? Între noi toți există diferențe – de rasă, de credință, diferențe fizice, diferențe de gusturi în materie de muzică, filme, cărți, diferențe de clasă, de stare civilă, diferențe privind nivelul studiilor, competențele personale și profesionale, diferențe de opinii, de probleme (o persoană săracă, trăind într-o zonă rurală, spre exemplu, are o viață extrem de diferită de o persoană din clasa de mijloc, care merge la concerte, teatru, restaurant). Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne bucurăm toți de aceleași drepturi și să avem aceleași obligații cetățenești? Cum s-au simțit persoanele credincioase atunci când regimurile comuniste au discriminat pe baza religiei și au susținut că oamenii trebuie să fie atei? Personal, eu pot să recunosc: sunt ateu. Dar nu aș atenta niciodată la libertatea religioasă a cuiva atâta timp cât mie, personal, nu mi se îngrădește un drept, chiar dacă opiniile mele sau stilul de viață sunt foarte distincte de ale unui credincios. Fiecare este cetățean, fiecare are anumite drepturi. Interzicerea oficializării relațiilor dintre o categorie de oameni (adulți) creează un precedent îngrijorător, sau ar trebui să ne gândim măcar că îl creează – într-un stat în care lăsăm să se întâmple așa ceva, fiecare ar putea să se regăsească în viitor în cadrul altei categorii indezirabile și să îi fie limitate drepturile de către o altă categorie majoritară. Și dacă responsabilitățile sunt aceleași – și comunitatea de homosexuali plătește taxe și impozite, și ei participă la vot, care este în același timp un drept și o responsabilitate civică, și ei contribuie în cadrul comunității – le refuzăm dreptul la o familie pe baza unor informații incomplete sau denaturate, pe baza faptului că nu sunt ca noi și noi nu suntem obișnuiți cu ideea, pe baza faptului că nu îi înțelegem?

„Să fii gay înseamnă să faci parte dintr-o minoritate și, ca atare, trebuie să te supui dorinței majorității”. Argument auzit ad nauseam în mediul online și care este profund injust. Ei sunt tot cetățeni români care contribuie la statul român, se întâmplă doar să nu facă parte dintr-o orientare sexuală majoritară. Acest lucru nu înseamnă că nu pot avea aceleași pretenții și drepturi ca orice alt cetățean al statului – minoritari în România sunt și bărbații de 2 metri, ar trebui să le interzicem și lor să formeze o familie?

„Căsătoriile dintre persoanele gay vor duce la scăderea natalității, și avem nevoie de natalitate crescută, ca să ne poată fi plătite pensiile”. Zilele trecute, acesta era chiar argumentul unui ministru. Da, avem nevoie (în România) de o forță de muncă ce își va permite să contribuie la sistemul de pensii. Nu, acest sistem nu are/ nu va avea de suferit din cauza oficializării relației dintre două persoane de același sex. Motivele care duc la scăderea natalității sunt mult mai complexe și, în orice caz, ignorate cu bună știință, la fel cum se întâmplă și în cazul sistemului de pensii, care nu depinde doar de natalitate. În primul rând, avem zeci de mii de copii instituționalizați în centre de plasament care ar putea fi adoptați, educați, iubiți și ar crește, în acest fel, oameni capabili să își aleagă și să exercite o slujbă contribuind la sistemul de pensii. Rămânând în plasament, șansele ca ei să nu găsească ceva de lucru și să ajungă dependenți de ajutor social sunt mari, la fel cum sunt și șansele de a munci fără carte de muncă sau de a nu munci deloc. Natalitatea este scăzută și în rândul familiilor formate din membri heterosexuali: pentru că sistemul sanitar în România este precar, și nu poți risca să aduci pe lume o viață în aceste condiții; pentru că și sistemul educațional este problematic, iar familiile care au totuși copii care excelează, studiază în străinătate și, cel mai probabil, se vor stabili acolo și vor contribui la acel sistem de pensii; pentru că există încă discriminare de gen în România, iar femeile nu își pot permite să urmeze în același timp o carieră, să nască, să aibă timp liber necesar, să crească un copil și să îi acorde atenția cuvenită și să aibă grijă și de casă, astfel încât amână pe cât posibil (și pe bună dreptate) nașterea unui copil; pentru că salariile, în cea mai mare parte sunt cu mult sub un nivel acceptabil, și creșterea, educația și sănătatea unui copil aduc costuri deloc neglijabile.

„Persoanele gay care adoptă un copil îl vor abuza”. Un alt argument proliferat în mass-media, bazat pe o argumentare eronată. Sigur, există cazuri în care un copil este abuzat într-o familie de acest fel. Dar există milioane de cazuri (pe care orice român le vede zilnic la „știrile de la ora 5”) în care copiii sunt abuzați fizic, sexual și psihologic și într-o familie cu membri heterosexuali. Aceste cazuri sunt prezente aproape zilnic, și nu interzicem – pe baza acestui argument – căsătoriile heterosexuale. De ce aplicăm un standard diferit în celălalt caz? Cum ar putea avea logic sens o astfel de decizie? Cum putem să explicăm rațional, cu argumente valide, pe baza unor statistici corecte și ghidându-ne după un principiu democratic, egalitarist, etic existența unui astfel de referendum, mai ales în contextul actual, când majoritatea țărilor europene a legalizat, într-un fel sau altul o astfel de uniune? Este adevărat, Europa Occidentală are un avans considerabil de industrializare și dezvoltare, dar este necesar să rămânem mereu în urmă? Să apelăm la o gândire retrogradă, falacioasă, bazată pe orice altceva decât informare, o judecată logică și respectarea unor drepturi minime? De ce nu putem accepta că orice persoană are dreptul la „urmărirea fericirii”, la împlinire sexuală și profesională, la exprimare și o conduită personală atâta timp cât efectiv, nu ne produce un prejudiciu? De ce să nu votăm, măcar o dată pentru egalitate și principii coerente, pentru o raliere la o comunitate europeană, cosmopolită, diversă și care să respecte drepturile omului? De ce să nu acceptăm că familia este formată din doi oameni care se iubesc și se respectă și care au dreptul la o viață socială și privată indiferent de orientarea lor sexuală?

De ce nu?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *