Cum să te lași bântuită de Telciu

ADINA MOCANU

Pe drumul poveștilor

Nu obișnuiesc să merg la școli de vară. În 2014, era prima dată când participasem, în sudul Italiei, la un fel de școală de vară despre transmiterea cunoștințelor femeilor (în care se punea în evidență formele prin care femeile au reușit să-și valorifice propriile atuuri). Într-o zi, în timp ce vizitam un sătuc al cărui nume nu mi-l amintesc acum, dar oricum în apropierea orașului Lecce, am avut ocazia să văd una dintre cele mai vechi țesătorii din acea zonă, încă în funcțiune. Ceea ce mi s-a părut extraordinar era faptul că în fiecare an se organizau cursuri și ateliere de țesut, urmate de excursii prin zonă, dar și imersiuni în viața culturală rurală. Acel moment mă făcuse să mă gândesc la România și la străbunica mea care făcea niște covoare fabuloase și mă gândeam cum ar putea fi revalorificat meșteșugul acesta. Dar ce povestesc acum are legătură cu ce am descoperit la Telciu anul acesta. Auzisem că prima ediție a Școlii de Vară fusese un succes, iar apoi l-am cunoscut pe Valer, acest om șiret care știe cum să te ademenească cu povești pline de umor despre locația cursurilor. Așa că la a doua ediție participai și eu, străbătând o jumătate de Europă și altă jumătate de Românie. Zis și făcut. Ajung într-o seară de vineri, ultima călătorie până în sat o fac cu un personal plin ochi de elevi de gimnaziu. Cobor la Telciu și până mă fâstâcesc pe ce drum s-o apuc până la celebrul bar Hovrea (faimos de altfel pentru că fusese primul bar din România în care se făcea striptease), văd un bărbat care mă privește complice și mă întreabă dacă sunt acolo pentru conferințe. Fac o scurtă digresiune: înainte de Școala de Vară propriu-zisă au avut loc o serie de conferințe pe teme centrate pe decolonialism, postcolonism, și postsocialism în ruralitate. Nu intru în detalii pentru că puteți citi articolul excelent “Conferințele și școala de vară de la Telciu: contracultură critică într-un context eminamente modern” al lui Aurelian Giugăl, din revista Baricada, în care prezintă câteva dintre lucrările auzite la conferințe.

de la cursuri

Acum, mă întorc la bărbatul misterios care era în aceeași stație de tren în care eram și eu. Pe drum, ne-am prezentat și am trecut direct la teorie, am vorbit despre reprezentarea copilăriei în literatura română din comunism. Eram cam zăpăcită, ce-i drept, aveam un ditamai rucsac în spate și nu-mi picase fisa că acel tânăr care se prezentase ca fiind Ovidiu, era chiar Ovidiu Țichindeleanu, unul dintre organizatorii școlii și bineînțeles, colegul de casă pe durata șederii mele la Telciu. Oricum lui Ovidiu trebuie să-i mulțumesc pentru că mi-a cedat camera pe care o ocupase inițial. O cameră minunată! Dar ce avea de extraordinar camera asta? Acum e momentul în care trebuie să fac legătura cu începutul acestei povești. Locuiam la moașa satului, doamna Mutu, o femeie văduvă, ai căror copii plecaseră, la muncă, în străinătate. Ca de altfel mulți dintre români, în special cei de la sate. Această femeie avea un război de țesut și toate covoarele, cuverturile, macaturile, brizbizurile din cameră trecuseră prin mâna ei. Camera îmi aduce aminte de casa bunicii mele, cu mobilă multă, cu celebrele bibelouri și pahare care erau expuse în vitrine, volume de beletristică din colecția editurii Minerva, un televizor alb-negru așezat pe un milieu îngălbenit de vreme și o masă mare în mijloc cu glastră plină de flori artificiale. Într-una din zile, mă așteaptă și-mi zice: “Vino cu mine!” O urmez și văd cum scoate dintr-un dulap o haină lungă, albastră: “Uite, vezi haina asta? E veche, are o sută de ani. Vreau să fac și eu una la fel. La anul, dacă mai vii pe la noi, am să-ți arăt cum a ieșit!”

Casa moașei Mutu era la stradă, la câteva case de barul Hovrea, de centrul satului și la o aruncătură de băț de unde se țineau cursurile și conferințele. Încetul cu încetul am revăzut o lume pe care o știam virtual, pentru că pe cei mai mulți dintre participanții școlii îi urmăream pe Facebook. Unora le urmăream gesturile cu coada ochiului, și trăgeam cu urechea la ce vorbesc.

Prima zi a mea la Telciu a fost prolific teoretică, predominant axată pe comunicări care mergeau în direcția ruralității, a comunităților eco, despre periferie și centru, emigrație și frontiere etc. Partea cea mai interesantă se întâmpla seara, când tinerii din sat îndrăzneau să intre în vorbă cu participanții de la școală. Așadar, într-o seară, doi tineri curioși îmi mărturisesc îndrăzneț: “Domnișoară, Valer o făcut pe dracu-n patru și ne-a deschis discoteca aici! Era închisă de ceva vreme.” A doua zi aflasem că distracția din sat se terminase în tensiune. Asta era bârfa zilei de duminică: cine, cum, unde. Dar ce poveste mai e și aia fără nicio picanterie, fără fantome sau monștri? Iar dacă suntem la capitolul acesta, mai am câteva întâmplări de împărtășit. Dis-de-dimineață, duminica, moașa Mutu îmi povestește că cineva a dat buzna în toiul nopții în camera ei. Bineînțeles, mie îmi zboară gândul la spirite albe și o întreb curioasă: “Sunt fantome pe aici?”, “Da, păi cum, francezul o greșit camera și o intrat la mine, în loc să intre la baie.”, îmi răspunde ea, amuzată de situație.

La fel, tot într-o seară, mă dusesem cu grupul de spanioli și latino-americani să privim stelele. Ni se spusese că în noaptea aceea cerul era înstelat, însă ne-au cam vrăjit pentru că, de fapt, stătea să plouă. Și cum eram așezați lângă șinele de tren, ascunși printre copaci, la un moment dat, vedem o siluetă. Părea să fie un om, dar nu se mișca și nici nu scotea niciun sunet. Bineînțeles, primul gând era să-l ținem de taină și să-l cinstim cu niște pălincă pe care Nacho, pișicher, și-o însușise cu mare grijă. Silueta a rămas neclintită, timp de 5-10 minute, însă printre glume și râsete, nu ne-am dat seama că la un moment dat ajunsese chiar în dreptul nostru. Degeaba am întrebat noi cine este, că personajul nostru tăcea mâlc. Cum am văzut că nu primim niciun răspuns ne-am văzut de-ale noastre; aproape că uitasem de el.  Și dintr-o dată, auzim o voce groasă, hotărâtă: “Măi, dar voi nu vreți niște palincă?” Aham, și uite așa, la Telciu am dat și peste fantome care te roagă cu rachiu.

Valer Simion Cosma, Manuela Boatcă și Ovidiu Țichindeleanu

Trecuseră cam două zile de când eram în sat, cu introduceri în decolonialism și trăiri printre localnici. Perioada de conferințe se terminase, iar școala de vară tocmai începuse. Ediția de anul acesta a debutat cu Natalia Picaroni Sobrado și Cristobal García Toledo care ne povestiseră despre un proiect pe care îl făcuseră copiii din comunitatea maiașă din Chile, un exemplu de revendicare, de punere în valoare a importanței unei populații care a fost colonizată și distrusă de-a lungul anilor. Ca să rămânem în zona asta, la Telciu, Silvana Râpeanu și Claudiu Lorand Maxim, timp de o lună, împreună cu cei mici au pus la cale un ghid imaginar al Telciului, în care cu ajutorul unei aplicații puteai să asculți poveștile copiilor din locurile lor preferate. Aplicația era făcută în așa fel încât atunci când mergeai prin sat, auzeai dintr-o dată vocea unui copil care începea să-ți spună o poveste și știai că atingi cu piciorul locul lui favorit. Una dintre poveștile pe care le-am ascultat cu toții a fost lângă o cișmea de apă, iar unul dintre băieței descria momentul emoționant în care descoperise acel loc și ne citea prima poezie pe care o scrisese cocoțat pe un deal de lângă izvoraș. Din nefericire, autorul nu a putut să ia parte la prezentarea poveștii lui, pentru că era cu ziua la muncă, în sat. Pe lângă partea ludică, inocentă din narațiunile lor, era vizibilă și latura mai dură, aceea a participării la muncile câmpului sau la treburile gospodărești. De cele mai multe ori, se construiește o imagine idilică asupra copilăriei la sat, dar și o rușine față de rural în comparație cu urbanul. Și cred că e greșit. Viziunea asupra copilăriei ar trebui deconstruită și trebuie găsite modalități în care poveștile lor sunt importante și problemele lor ascultate. De aceea, povestirile spuse de acei copii au fost spectaculoase, cu o sensibilitate și o dinamică aparte, ingenioase și provocatoare.

poveștile copiilor din Telciu

În fiecare zi, cursurile erau urmate de spectacole de teatru și seri de film. Din nefericire, eu am prins doar două dintre ele: Provizoriu (regia Raul Coldea și Petro Ionescu; cu Doru Mihai Taloș, Oana Mardare, Cătălin Filip) și Între Granițe (realizat de echipa Ioana Florea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu și David Schwartz). Aceste piese e musai să le vedeți, te șochează și interpelează, te fac să gândești și să problematizezi diferitele poziții pe care le ocupă o persoană în societate, relațiile de putere între periferie și centru, politicile capitaliste și aspectele neoliberalismului. Ceea ce mi s-a părut extraordinar a fost faptul că sătenii participau la activități și chiar dacă nu prea puneau întrebări în public, la ieșire, deseori te întrebau despre câte un personaj sau o situație. Îmi amintesc că după ce am ieșit de la piesa Între granițe, un bătrânel nu înțelegea de ce tot mișcam dintr-o parte în alta a sălii. Asta pentru actrițele puneau o serie de întrebări și trebuia să ne alegem o opțiune de răspuns și să dezbatem. După ce i-am spus că ne mișcam în funcție de răspunsurile noastre, îmi răspunde: “Dar nu era mai bine să stați toți într-o singură parte? De ce să vă certați atâta pentru un joc?”

la Monumentul Țăranilor Români

Nu pot să nu menționez și serile în care am părăsit Telciu pentru mini excursii în satele vecine. Într-o după-amiază am fost la Moisei, să vedem Monumentul Țăranilor Români, cioplit de Vida Gheza, inițial, din lemn, ca mai apoi să fie transformat în piatră. Nu știam foarte multe lucruri din bibliografia lui Gheza, un sculptor de altfel foarte important, însă Ovidiu ne-a făcut o prezentare detaliată atunci când am ajuns la monument. Gheza s-a înrolat ca voluntar în Spania în timpul războiului civil, împotriva fasciștilor, dar fusese prins în Franța și dus în lagăr. Acolo, a cioplit până și în podea. Sculpturile lui sunt speciale, au motive ancestrale cu simboluri medievale, iar autorul are o poveste de viață destul de stranie, fiind încarcerat de mai multe ori și a reușit să scape de fiecare dată. Gheza Vida fusese faimos și pentru colecția de cactuși pe care o avea la Baia Mare, crescută din semințele aduse tocmai din Spania.

la Monumentul Țăranilor Români

Ultima mea seară la Telciu am încheiat-o cinefil, la o proiecție de film pe dealuri, în satul Bichigiu. Am văzut filmul Morgen (2010), în regia lui Marian Crișan, adus cu Cinemobil. Dar ce se întâmplă cu Cinemobilul? O idee fantastică! Este vorba de un cinematograf pe roți, un proiect dezvoltat de Alexandru Tudor Baciu, unde se proiectează o serie de filme la sate, în special în locurile în care trăiesc persoanele cu situații dezavantajate social.

proiecția filmului Morgen

Nu aș vrea să închei această poveste telciană și să nu amintesc de cursul Juliei Roth despre feminismul prin Rap și Hip-hop-ul din Cuba, cu exemple, cum ar fi melodiile celor din trupa Krudas. Aici mi-a sărit în minte numele activistei chiliene, Ana Tijoux, dar și artistele de la Mindj Panther (Vagina de Panteră) cu un rap complex cântat în sârbă și în limba romani. Ar mai fi cursul introductiv despre decolonialitate al lui Ovidiu Țichindeleanu, prezentarea pe care a avut-o Emanuel Copilaș în barul satului despre muncă și cuantificarea acesteia, dar și documentarul Sfârșitul verii (2015) regizat de Alina Manolache. Da, și aș mai vrea să aplaud pe cei care au asigurat traducerile de-a lungul școlii. Jos pălăria!

Din păcate, nu am reușit să particip la toate activitățile, am ratat cursuri, piese de teatru și filme extrem de interesante. Programul de anul acesta a fost stufos, cu multe dezbateri și discuții extraoficiale. Personal, sunt recunoscătoare întregii echipe de organizare, lui Valer Simion Cosma, Manuelei Boatcă, lui Ovidiu Țichindeleanu, lui Bogdan Vătavu, lui Lorand Maxim și lui Theodor Constantiniu pentru toate indicațiile și ajutorul oferit de-a lungul zilelor petrecute acolo.

Nu știu ce cred alții, dar eu sunt convinsă că Școala de vară de la Telciu ar trebui să se întâmple în mai multe sate din România. E o formă de apropiere, de revalorizare, de descoperire, participare și prietenie. Mergeți la Telciu! Au mai rămas ceva fantome de savurat!

PS. Ah, trebuie să vedeți neapărat filmul, Telciu Summer School, realizat de către tinerii telcieni, în cadrul atelierului de documentar, coordonat de Vlad Petri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *