coaie

©Albert Dobrin
©Albert Dobrin

TEODORA VELA

 

„Tre să ai coaie ca să fii zână!” mi-a zis amicul meu vara trecută în Costinești. Valurile mării ni se spărgeau în genunchi, și printre degete se iveau din când în când la suprafață mucuri de țigară mânjite cu ruj. Ultimul care a ajuns între picioarele noastre, după o  călatorie anevoioasă printre pietre și sticle deprimate, era de la L&M. I-am recunoscut imediat chiștocul cu picățele, era marca pe care a fumat-o Narcis ani la rând. Până l-a lovit cancerul pulmonar, a murit, și nu a lăsat averea nimănui. A donat totul bisericii evanghelice Ștefan cel Mare din Caracal, când a auzit mama, nici n-a vrut să-l mai îngroape. Două săptămâni ne-a bătut la cap că a pătat numele familiei, că ce-o să zică popa Mircea când aude că Narcis a lăsat tot la pocăiți.

M-am gândit mult timp la treaba cu coaiele. Visam coaie. Mă gândeam numai la coaie. Nenorocit corpul ăsta feminin, cu organele lui genitale cu tot, nici măcar un coi nu ne-a dat natura. Narcis avea multe coaie. Lui Narcis îi ieșeau coaie și din urechi, și din nas. Mi se plângea când ne întâlneam întâmplător în parc că nici să-și sufle nasul nu poate, că se lovește la coaie. Îi prescrisese doctorul Claritin, bun împotriva strănuturilor. Și așa se plimba săracu Narcis cu sticluța de Claritin după el, devenise dependent. Devenise sensibil la trecerea anotimpurilor și își nota schimbările din natură într-un carnețel albastru.

Narcis nu fusese ales zână, marele regret al vieții lui. Poate de aia s-a delăsat de biserica ortodoxă și a donat tot la pocăiți. Jumătate de an au organizat mami și ai ei săpături în grădină sperând să găsească cufere cu bani. Știam că nu aveau să găsească nimic, de când aflase de cancer Narcis pusese totul într-un cont secret. Care acum probabil face parte din contul Bisericii Evanghelice din Caracal.

De câte coaie să ai nevoie ca să fii ales zână, dacă nici măcar Narcis n-a avut destule. Și-a implantat alunițe coaie și unghii coaie, și a fost la cei mai cunoscuți chirurgi esteticieni din Coreea de Sud să îi pună coaie în genunchi. Spre sfârșitul vieții lui, Narcis devenise un mare coi, un munte de coaie revărsate peste două picioare subțiri, așchioase. Renunțase să mai și mănânce, mâncarea își pierduse gustul de când limba lui devenise toată un coi. Pentru că coaiele nu au papile gustative.

Nu le văzusem pe zâne decât în reviste. Se spunea despre zâne că trăiesc izolate în hoteluri de lux, în camere special amenajate cu perne multe și saltele gonflabile. Amicul meu îmi spunea că zânele se dezintegrează în contactul cu aerul, dar să mă lase-n pace cu prostiile lui, că eu știu ce am văzut. Am văzut-o într-una din zile coborând din taxi, și intrând grăbită în hotel. Am început să fug înspre ea împreună cu alți oameni, dar nu am fost suficient de rapizi și când am ajuns în dreptul ușilor doi bodyguarzi ne-au împins vehement în afară. Degeaba am stat apoi două săptămâni în fața hotelului păzind ieșirea. Nu s-a mai întors. Dar eu știu ce am văzut, am văzut cele mai perfecte coaie din viața mea. Nu i-am spus lu Narcis, știu că l-ar fi durut prea tare. Ale lui erau lăsate, cancerul îl mânca, coi cu coi. Coaie zbârcite, coaie fleștite.

Zânele au multe coaie. E greu de spus câte coaie, dar unele se lăudau că au implantate coaie în locuri la care nici nu ne-am gândi. Toate își zgâlțâie coaiele și se învârtesc repezit, lăsând impresia că coaiele au să li se desprindă și au să zboare în toate direcțiile. Ca țigăncile cu galbeni cusuți în fuste.

Zânele au multe coaie. Iar coaiele costă mulți bani. Așa că i-am zis amicului meu că „Zânele nu-s de nasu meu”. Și am pescuit mucul de țigară din apă și l-am pus în gură. Mi l-am imaginat apoi pe Narcis lângă mine. Lui Narcis valurile i se spărgeau în coaie.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *