PAUL-GABRIEL SANDU a studiat filozofie la UB, la Universitățile din Tübingen și Freiburg, iar în 2018 a obținut titlul de doctor în filozofie la Universitatea Freiburg. A tradus cîteva lucrări de filozofie (Schelling, Habermas, Schmitz, Edith Stein) și a scris studii pe teme legate de problemele alterității, pluralității și comunității.
Și dacă unele lucrări de literatură (Joyce) sau filozofie (Hegel) nu se pot traduce? Dacă accesul la ele va rămîne veșnic blocat celui care nu cunoaște limba? De ce încep cu dilema asta? Pentru că, în fond, despre Telciu nu se poate scrie. Trebuie să fii acolo, să nu dormi decît 2-3 ceasuri pe noapte, să stai o săptămână, să te bucuri de poezia oamenilor, locurilor, de umbra și de soarele locului, de discuțiile organizate sau spontane, în două sau trei limbi, în același timp, de filmele văzute în aer liber, sub ocrotirea blînzilor țînțari –care mușcă numai atunci cînd pur și simplu nu au încotro –, de pălinca în care toate astea se distilează perfect, pînă pe la vreo 60 de grade, moment în care Elvis Romano se materializează lîngă tine și, certîndu-ne pentru invitația pe care i-o extinzi imediat, bea ca un înger și pe urmă cîntă ca un înger, iubind, la întîmplare, totul; inclusiv pe noi, proaspăt veniți din București, cu plămînii încă îngroșați de noxe și cu graba aproape furioasă a marelui oraș care abia începe să se estompeze în noi, ca un peisaj abia lăsat în urmă.
La Telciu ți se întinde mîna și apoi, în cealaltă, ți se pune cheia. Timp suficient pentru prezentări. Familia care m-a găzduit m-a primit ca pe fiul risipitor. În cinci minute devenisem de-al casei, chiar dacă, ce-i drept, capul de urs care mă întîmpina ceremonios diminețile cînd mă întorceam să dorm mă înspăimînta. Mă îngrozea și cînd plecam diminețile spre locul de întîlnire al tuturor, barul lui Hovrea, de unde toată lumea șiroia încet-încet, după ce se mai dezmeticea, spre sala în care aveau loc conferințele, discuțiile, work-shop-urile Școlii de Vară. Și dacă discuțiile de la bere sau de la cafea erau mereu interesante și animate, este pentru că dezbaterile despre problema sclaviei și a felului în care sclavia a contribuit decisiv la crearea capitalismului global, despre precariatul angajaților și despre non-soluția venitului de bază necondiționat ne ofereau teme nesfîrșite de discuție. Și erau un bun pretext pentru alte discuții despre clasism și patriarhat, despre realismul magic și ideologia zahărului etc.
Pentru că toate discuțiile și activitățile curgeau cumva firesc dintr-una într-alta, pentru că grupurile de prieteni își schimbau mereu alcătuirea și forma – și chiar dacă serile rareori reușeam să cădem de acord asupra muzicii din cauze pentru care ar fi nevoie de un studiu sociologic cu care, din rațiuni de spațiu, o să rămîn dator – sentimentul pe care l-am avut, la Telciu, a fost acela că toți erau prieteni foarte vechi aproape cu toată lumea, că eram, cumva, acasă. Căci a fi acasă înseamnă mai puțin a fi într-un anumit spațiu geografic, într-un anumit cartier sau pe o anumită stradă, și mai degrabă a fi într-o companie în care te simți confortabil, simțindu-te în același timp provocat să fii cea mai bună versiune a ta, inclusiv atunci cînd trebuie să dansezi sau să traduci unei nemțoaice îndrăgostite de pălinca ardelenească subtilitățile dialectului vorbit de producătorul de spirtoase căruia nemțoaica nu-i era tocmai indiferentă.
Timp de ceva mai bine de o săptămînă, Telciul a fost pentru mine locul unor extraordinare și surprinzătoare întîlniri, a căror amintire mă va însoți multă vreme de acum înainte și care m-au făcut mai bogat. Pentru toate astea nu știu cum se poate mulțumi. Și mai ales nu știu dacă se poate. De fapt, nu cred că se poate. Și nu (numai) pentru că oamenilor cărora ar trebui să mulțumesc sînt foarte numeroși. Ci pentru că așa cum uneori, din păcate, ni se întîmplă lucruri îngrozitoare, pe care nu le merităm, alteori ni se întâmplă lucruri uimitoare, pentru care, cumva, nu avem niciun merit. Și singurul lucru pe care îl putem face este să încercăm să ne bucurăm cît mai deplin de ele, să ne ridicăm la nivelul lor și să încercăm să le dăm mai departe.