Căutând safirul (O poveste din vest)

 

ELIZA BIȚĂ locuiește și lucrează în București, unde practică scrisul mai mult ca pe un hobby sau o terapie. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (franceză-engleză) în anul 2000, iar de atunci a lucrat timp de 12 ani ca traducătoare și timp de 5 ani ca profesoară în sistemul de învățământ public. În prezent, este doctorandă în literatură comparată la Universitatea din Craiova, cu o teza despre duble identități culturale, interes manifestat în textele deja publicate. Acest text face parte din primul sau roman, destinat adolescenților și tineretului. Partea a II-a se găsește aici: Căutând safirul (O poveste din vest).

 

Partea a III-a

 

Plimbându-se în weekend-uri prin parcul Romanescu, își aminteau de duminicile cu colegii din școala primară acolo și meditau la faptul că se cunosc de la 6 ani ai ei și 7 ai lui. Învățătoarea îi ducea des la teatrul liric, la teatrul național, la teatrul de vară din parc, în excursii în nordul Olteniei, îi făcuse pionieri într-a patra la aeroport. Vorbeau zilnic despre călătorii trecute și viitoare și despre Oradea și București. Mergeau aproape zilnic kilometric întregi, dezbătând tomuri întregi de subiecte și revenind mereu la cel preferat de amândoi – dragostea lor; dar, mai ales, se descopereau cu încântare unul pe celălalt și fiecare pe sine.

Bunicii lui adoptivi, foști învățători din tată-n fiu, care se mutaseră-n Craiova de la țară și locuiau cu el într-o casă nedemolată ca prin minune lângă grădina botanică, erau foarte protocolari, iar într-o zi, când pleca de la el, se trezi strigată din urmă și-l văzu alergand într-un suflet după ea, căci începuse să plouă mărunt, aproape insignifiant, iar bunicul lui îl trimisese s-o conducă acasă cu o umbrelă. Acum Bogdan avea părul aproape lung și ei îi plăcea să se joace cu șuvițele inelate și aurii, în care i se potrivea perfect arătătorul. Stăteau atât de departe unul de altul, el pe Calea Severinului, spre marginea de vest a orașului, ea la polul opus, în estul extrem, la aeroport, și se vedeau așa de rar încât avea impresia că-s în orașe diferite. Din fericire, fiecare avea liceul în partea de oraș a celuilalt și se mai intersectau la meditații, căci profesorii locuiau în aceleași cartiere. Lavinia îl ajuta cam o dată pe lună cu fizica, din care el avea și examen de admitere la facultate și cu care stătea cam prost.

Crescuseră împreună, făceau parte unul din celălalt, viețile lor se împletiseră într-o perioadă atât de fragedă și sensibilă precum copilăria, aveau o legătură indestructibilă, se simțeau cumva făcuți unul pentru altul. Totuși, deși el se schimbase enorm din clasa a opta, și ca fire – nu se știe cum și de ce, fusese mereu prezent, pe nebănuite, în mintea ei, era ca un prieten secret căruia îi vorbise mereu în gând, fusese și era și acum totul pentru ea.  Deși era mult mai interiorizat decât într-a 8-a, în sensul că vorbea foarte puțin și foarte rar spunea ce simte, ea îi ghicea trăirile privindu-i fața și uneori i le intuia fără să-l vadă, doar stând lângă el, de parcă ar fi auzit cum îi fierbe sângele. Tot în aceste plimbari, vorbind de copilăriile lor care se intersectau pe o perioadă atât de lungă, dar cumva și în afara școlii, ea simți că el este cel la care visase mereu, care să iubească în ea tot și să vrea s-o cunoască pe de-a-ntregul, cum voia și ea, de altfel, să știe despre el, chiar și cum fusese în lipsa ei, ce simțise, ce gândise, iar acum, în prezent, la fel, să fie totul unul pentru altul.

Într-a 12-a, când merge la antrenamentele lui pe stadionul Voința, îi place inscripția de pe zid: Ai invins? Continuă! N-ai invins? Continuă!și și-o însușește ca deviză în viață.

 

Banchetul și germenii geloziei

 

In mai, clasa Laviniei facu banchetul de sfârșit de liceu la hotel Jiul, din centrul Craiovei, iar Bogdan veni și fu sărbătoare, căci ea nu avusese voie o noapte cu el, la banchetul lui, de la începutul lunii. Când ieșira pe terasă să fumeze el cu colegii ei, trecu pe-acolo, ca din întâmplare, Alex, care se cuplase cu Gina la Iași tot în ultima seară și-i spuse lui Predi că știe de la Gina că aici e banchetul Laviniei și că vine și el, deci trecuse să-l salute. În felul acesta, Lavinia află că el corespondase cu Gina în ultimul timp și că Gina era la curent cu multe din planurile lor de viitor, inclusiv cu cel de a merge o săptămână la mare dupa bac.

Lavinia avu nevoie de multă stăpânire de sine ca să-i ascundă cât o deranjează această trădare, din punctul ei de vedere. Mult timp în mintea ei fu furtună, dar el nu știu nimic. Părinții ei hotărâră, văzându-i cum vin acasă însoțiți de Gina într-o duminică, din parc, că nu are ce să caute la Oradea, unde sigur el o va părăsi după un an, și ea fu de acord să meargă la București. Cu atât mai mult cu cât acolo avea să fie colegă de an cu Oana, prietena ei prin corespondență din București, pe care o cunoscuse la Căciulata în ’89. Și cu cât, în ultimul timp când se plimbau se întâlneau des, ca din întâmplare, cu Gina, admiratoarea lui aproape stalkeriță, din Iași, care-i conducea la ea și pleca cu Bogdan (trădare pe care nu îndrăznise să i-o semnaleze lui).Singuri, mergeau ore întregi prin parc  vorbind de visele lor de libertate care se înălțau împletite spre cer, iar la ea în cameră, în patul ei, tot îmbrățișați, despre de toate.

 

Primul lui te iubesc (luat în serios)

 

Dupa bac, Lavinia le spuse părinților că vrea la mare cu colegii, ca și anul anterior, dar i se impuse să ia minim 9.50 pentru asta. Ia 9.52 și pleacă o săptămână într-o așa-zisă excursie cu colegii de clasă și un profesor (de fapt un licean din Economiccare se dădu la gară drept profesor însoțitor) și cu Bogdan, dar la mare stătu doar cu el la gazdă o săptămână în Costinești, nu unde spusese că au bilete. În drum spre mare, schimbau trenul în București, dar aveau o pauză de cinci ore între trenuri și el îi spusese încă dinainte să plece că se vor plimba, căci el știe orașul; Lavinia fu încântată la gândul că-i va prezenta orașul în care va sta ea în următorii patru ani și pe care era nerăbdătoare să-l descopere. Îl vedea ca pe un ghid înțelept și matur, care acceptase că ea va fi studentă acolo.

Deja în trenul spre București se enervă, tot în sinea ei, căci el avea iar o mină extrem de blazată și plictisită, total opusă entuziasmului ei copilăresc și că, în loc să stea în compartiment, pe scaune, stătu pe jos pe culoar trei ore ca să poata el fuma.

Coboară ei din tren la 10, își iau imediat bilete la trenul spre Costinești, și pornesc de mână pe jos, spre Piața Unirii, printre case vechi, ba el îi mai lăsa mâna să meargă înainte spunându-i cât de urât e totul. Plimbarea nocturnă începu pe o stradă perpendiculară pe intrarea cu coloane spre casele de bilete de clasa a doua, cu case în stânga și blocuri în dreapta, apoi cotiră pe prima la stânga, unde erau case vechi și dărăpănate; cum intrară pe strada aceasta, Bogdan îi dădu drumul de mână și porni în fața ei, singur, pufnind disprețuitor în râs la adresa acestui oraș inestetic, care arăta ca după bombardament. Ea încerca să spună ca sigur în centru e frumos. Nu, nimic în centru nu e frumos: doar la Romană e ceva drăguț, cu coloanele alea, centrul e oribil, o să-i arate chiar acum, nu se compară cu Oradea, unde mergea el la facultate. Și așa hoinăriră pe străzi întunecate până în centru. Universitatea era mare, neagră și urâtă!  Nimic nu se compara cu clădirile cochete și baroce din centrul Oradei care, chiar nerenovate, tot arătau mai bine. Și Politehnica, unde avea ea să învețe, era o clădire comunistă pe malul unei gârle murdare, știa el.

 

Centrul vechi, dărăpănat și murdar.

 

În Piața Unirii, la fel, ce kitsch, numai clădiri inestetice, iar Bogdan, ca un pelerin ostenit și încălzit de drum, își scoate alene un adidas, apoi altul și în fine șosetele pe marginea unei fântâni kitsch și-și scaldă picioarele în apă. Hop și Lavinia, dupa el!

Nu se răcoresc ei mult în havuz, că apar doi polițiști, care-i informează, inițial, că strică un monument public, iar după ce Bogdan le dă, imperturbabil, jumătate din cei 100.000 de lei pentru o săptămână cu ea la mare, schimbă placa și spun că e periculos să umbli noaptea prin București, deci îi invită la secție, să fie în siguranță. Acolo, noaptea romantica visată de Lavinia se transformă într-o cină cu polițiștii, constând în pâine cu brânză și roșii și 3 ore dormite separat, fiecare pe câte o bancă îngustă de lemn. Dimineața în compartimentul lor urcă doua fete în pantaloni scurți, pe care Bogdan, misogin declarat, le privește lung și insistent, cu un zâmbet disprețuitor, ceea ce iar o supără pe Lavinia. Pe scurt, încă din prima zi la Costinești așteptările ei sunt total date peste cap. Se cazează la o săteană care îi acostează în gară, au o cameră de dormit și una de luat masa, toaleta în curte, la fel cișmeaua, spre nemulțumirea Laviniei, un câine de care ei îi era frică și multe găini (care toată săptămâna îl vor enerva pe Bogdan cu cotcodăcelile lor matinale chiar sub geamul lor, de parcă prezența ei în brațele lui nu ar fi trebuit să compenseze totul). Pentru ea, oricât de sărăcăcios era acel sat unde plăteai pentru un duș cu app caldă sau rece, pomii erau plini de păsări, flori și lumini, iar marea îngâna cântece de dragoste doar fiindcă era lângă el. Desigur, după-amiaza și noaptea, când ajungeau la ea. În plus, zilnic ea ar fi mers dimineața la plajă, el ar fi dormit până la prânz. Ea, fiind matinală, se trezea prima, îi pândea pupilele plimbându-se pe sub pleoapele închise sperând să-l vadă când deschide ochii, și în final, citea și mânca singură, căci era clar ca au bioritmuri diferite.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *