Câtă nevoie are Craiova de Radu Afrim!

©Albert Dobrin
©Albert Dobrin

XENIA NEGREA

O însemnare despre spectacolul Dacă am gândi cu voce tare, text de Adnan Lugonić, regia Radu Afrim, decor de Vanda Maria Sturdza, costume de Lia Dogaru, mișcarea scenică: Flavia Giurgiu, muzica: Alex Bălă.

Distribuția: Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romanița Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Păun, George Albert Costea, Dragoș Măceșanu, Costinela Ungureanu.

 

Nu pot să nu observ că ne adunăm tocmai acum la Tejghea să parlamentăm despre tabuuri când la Naţionalul craiovean Radu Afrim puse accentul pe ce gândim şi nu vorbim.

Mai ştim, oare, ce vrem de la un spectacol de teatru? Mai ştim, oare, ce să mai aşteptăm de la un gest care are pretenţia de artă? Am uitat, oare, că arta nu este aşeea care gâdilă urechile într-un mod forte plăcut? Ne ducem la teatru ca şi cum am plonja în scutece la un film bun sau la o emisiune de „divertisment de bună calitate”? Arta trebuie să ne gâdile sau să ne zguduie? Să ne adoarmă sau să ne trezească? Este narcoză sau stimulent? Este evadare sau reamintire?

Toate întrebările de mai sus mi s-au plimbat prin minte de când s-a anunţat „Pauză” în mijlocul spectacolului lui Afrim şi pentru o secundă (una dintre cele mai cu folos secunde de care îmi amintesc) n-am ştiut unde începe şi unde se termină realitatea sau ficţiunea sau realitatea sau ficţiunea. E o poantă, mi-am zis şi am privit în jur. Colegii spectatori, la fel de nedumeriţi, dădeau să se ridice, dădeau să se aşeze, dădeau să iasă. Nimeni nu dădea să aplaude. Nimic din piesă nu ducea nicăieri. Şi din nimic pauză.

Am revenit şi, din nou, ne-am pomenit striviţi de valul de previzibil, de stereotipii delirante, de marketingul falsei personalizări prin false culori, de repetitivul secvenţializat şi alienant. Şi tot aşa, descripţie după descripţie, cu câte o părere narativă, aceeaşi şi aceeaşi deşertăciune repetată, aceleaşi şi aceleaşi feţe ale banalităţii rulate cu multă pasiune sterilă într-un carusel nevrotic. Ştiam (bănuiam, speram) că îmi scapă ceva. Hm!

Stoarse din „lămâile” cunoaşterii, micronaraţiunile existenţiale s-au rostogolit pe durata spectacolului de-a lungul şi de-a latul scenei, acest mic teritoriu cu ieşire din convenţie spre spectatori şi cu ieşire de tot, în sus, spre lumini. Între zidurile întunecate – de obicei mascate de culise – actorii-personaje-actori au locuit 3 ore, fără să se poată ascunde în vreun fel, răsucind, într-o iluzie a schimbării, doar la maneta propriului destin, adică a propriei canapele de pe care pretindeau diferite situaţii/stări. „Ori eşti normală ori nu eşti” spune la un moment dat cineva pe scenă, ca o străfulgerare în valul de structuri reflexive impersonale care ne scuză şi ne acuză pe toţi – să se facă, să ni se dea, să ni se spună etc. etc. Şi normalitatea aceasta este cea care, înţeleg acum, ne-a enervat atât de tare – ne-a părut atât de vulgară, de plictisitoare, de lipsită de sens. Laptopul aglutinant, bârfa (sau confesiunea) şoptită / interpretată artistic la microfon, învăţătorul abstras, monoparentalismul, cuplul inerţial, cuplul telenovelistic, adolescenţa explozivă – sunt împlinirile aparenţei mundane. Şi reificările astea vin exclusiv în virtutea pulsiunilor libidinale. Cum s-ar zice minimalismul, lirismul, existenţialismul, -ismele care au articulat spectacolul sunt pentru creierul învăţătorului introvertit, care n-are decât să ierte. Pentru ceilalţi este şcoala vieţii, este adevăratul sens.

Abia când am văzut indignarea spectatorilor, post- post- eveniment m-am luminat.

Fără îndoială, experienţa de receptare estetică nu a fost deloc comodă. A fost dură! Dar tare aş vrea să văd aceeaşi energie consumată în a respinge nu un spectacol de teatru, ci maladiile acum doar simbolizate (reprezentate, dacă e să fim cât de cât ştiinţifici) pe scenă. În faţa realităţii nu mai suntem la fel de curajoşi – ridicăm din umeri, dăm vina pe fatalitatea mioritică şi trecem mai departe într-o rezistenţă bovină.

Criticăm critica moravurilor, nu şi moravurile. Nevroza (sin)ucigaşă e tratată drept ciudăţenie, inadaptabilitate. Ce înseamnă adaptare? Prostituţia (desigur, nu la Soniile dostoievskiene fugărite de legile ipocriziei mă refer), impostura, furtişagurile, abuzurile, minciunile – sunt semne ale inteligenţei sociale, ale adaptării.

Să spunem sau să nu spunem? „Mai bine cenzura, decât libertatea prostiei” strigă un actor-personaj-actor şi sala aplaudă! Fir-ar ei de liberi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *