Bun de prăvălie culturală

© Lavinia Dragotă
© Lavinia Dragotă

ALINA GIOROCEANU predă limba română contemporană și alte discipline de profil, în calitate de lector la Departamentul de limbă și literatură română din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova. Preocuparea științifică pentru terminologia greco-latină a condus la obținerea titlului de doctor în filologie, în 2005. Din 2013, înscrisă pe orbita lui Themis, interpretează și aplică legea, inițial, la Judecătoria Băilești, ulterior, la Judecătoria Filiași, Dolj.

 

În cursul de bază al dreptului civil înveți așa: în sens juridic, bunul echivalează cu un element apropriabil, respectiv cu un oarece lucru care poate face obiectul unei aproprieri (individuale sau colective), fiind element activ al patrimoniului. Sensul acesta juridic nu coincide însă cu sensul economic atribuit bunului. Din direcție economică, bunurile sunt lucruri utile, adică lucruri care satisfac o nevoie a oamenilor.

Spre exemplu, aș zice că textul care se încheagă sub degetele mele nu are atașată automat o valoare economică. Cui prodest? În plus, Prăvălia nu vinde, ci oferă. Probabil bunuri culturale, că doar e o prăvălie culturală…

Dacă e să cercetez site-ul Administrației Fondului Cultural Național, pe la articolul 1 al Ordonanței Guvernului nr. 51/1998, succesiv modificată, bunul cultural apare ca materializare a unei acţiuni, a unui proiect sau program cultural, prin care se urmăreşte, în funcţie de adresabilitate, satisfacerea interesului cultural la nivel local, judeţean, euroregional, naţional sau de reprezentare internaţională. Așa că, hocus-pocus cu materializarea, cum zis-a legiuitorul, să fie satisfăcut interesul cultural! Sau „nevoia culturală de urgență”, cum iarăși s-a exprimat acesta. Deci materializăm, producem, împachetăm, colorăm, înseriem, lansăm, dar care să fie nevoia sau interesul nostru cultural? Și tot așa revenim la neplăcut amintita utilitate.

Odată intrat în alchimia materializării tratată în recipient juridic, mai rămâne de examinat sortimentul produsului de prăvălie: 1. rețin că aceasta se deschide online; 2. nu-mi vine în minte decât bine-cunoscuta clasificare a bunurilor în corporale și incorporale.

Luminozitatea, rezoluția, pixelii și subpixelii, corpul de literă trecute prin receptorii oculari însoțesc gândurile și cuvintele noastre extrase virtual. Să fie corporale sau incorporale? Iluzie, „clasificare nejuridică”, răspundeau pe la început de secol trecut Hamangiu, Rosetti-Bălănescu și Băicoianu în Tratatul de drept civil român.

Dreptul roman, prin Gaius, tratate drept corporale bunurile ce se raportau la simțuri și incorporale bunurile ce se sustrăgeau simțurilor, fiind numite și drepturi, distincția având relevanță în ceea ce privește modul de transmitere a bunurilor. Confuzia, observase și doctrina franceză, s-a propagat prin considerarea caracterului special al dreptului de proprietate, strâns legat de obiectul său. Niciun alt drept nu permite o astfel de identificare: sunt proprietar al casei mele, care rămâne casa mea, nu a băncii care are un drept de ipotecă asupra acesteia, textul meu va fi în continuare textul meu, cu „toate drepturile rezervate” asumate de Prăvălie. Rămâne, așadar, un drept și un bun.

Fără să-mi fi propus, ajung la complicata Legea-cadru nr. 8/1996 pivind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificări și completări ulterioare, ajustată de directive europene, depășite și ele de evoluțiile din lumea digitală, adică la interesul autorului. Pentru mulți, tradus economic, acesta e prețul produsului expus spre vânzare. Piața culturală nu poate fi decât întâlnirea interesului cultural al mușteriului de prăvălie cu interesul autorului-furnizor. Tacticile dezvoltate de negustorul cultural nu ies ori nu ar trebui să iasă din orizontul de interese dezvoltat de amintitele părți. Că este exploatată la maximum așteptarea unui public ori că elemente exterioare contribuie la persuadarea acestuia, născând un interes, acesta trece prin toate definițiile ca singur element comun de reglaj al mișcării stocului de marfă culturală.

Constat că la finalul acestui text, destinat „urcării pe site”, sunt pe cale să măresc un patrimoniu cu încă un drept. Nu știu încă de ce caut bara cu emoji să adaug un smiley face.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *