Atlasul femeilor biologice

 

Oľga Gluštíková (n. 1987, Slovacia) este poetă, jurnalistă și specialistă în comunicare. Este unul dintre membrii fondatori ai clubului literar BRAK din Bratislava, adevărată pepinieră pentru tinerii scriitori din capitala slovacă. Autoarea a debutat cu volumul de poezii numite Depozitată în copaci (2014). Cea de-a doua carte, intitulată Atlasul femeilor biologice (2017), a fost premiată de către Fondul Literar Slovac cu Premiul pentru Opera Literară Slovacă Originală și cu Premiul M. Rúfus de către Soietatea Scriitorilor Slovaci. În prezent, lucrează la manuscrisul celui de-al treilea volum de poezie, intitulat Trup și text. Autoarea a lucrat ca editor la cotidianul economic Hospodárske noviny. În perioada 04/2019 – 01/2020 a lucrat ca secretar al Centrului Pen slovac, ea fiind și membră a acestei organizații. În prezent, ea lucrează în Bratislava ca specialist de comunicare. Poeziile ei au fost traduse în mai multe limbi (cehă, română, franceză, engleză, sârbă) și publicate în numeroase antologii și reviste literare.


Versul, pe alocuri naturalist, pe alocuri cu efecte studiat narcotice, atrage cititorul într-un proces pasionant de inițiere în complexitatea efectivă a poeziei „autentice directe“, care este oricum, numai simplă și imediat digerabilă nu, oferind în schimb un regal cititorilor care acceptă provocarea acestui gen de „inițiere“. 

                                                                                                                                                                                           Barbora Tatierská: critic literar – Slovacia

 


Volumul este împărțit în două părți cu subtitlurile sugestive Despre omenie (Sub imboldul cărnii) / O ľudskosti (Pod vplyvom mäsa) respectiv Despre pești și neamuri (Cicluri biologice) / O rybách a rodoch (Biologické cykly). În fiecare dintre ele, subiectele lirice confruntându-se cu aspecte (mai mult sau mai puțin) tăinuite ale vieții (mai mult sau mai puțin) intime de zi cu zi. Vorbind despre tăierea cărnii (prezentată, desigur, ca pe o „străveche” tradiție duminicală, care trebuie să respecte orientarea naturală a mușchiului și utilizarea arhetipală, aproape mitică, a tocătorului), cuvintele autoarei ne despică delicat și cu tandrețe carnea din care suntem alcătuiți, reușind o călătorie directă în interiorul (ei, al cărnii, și al nostru). Versul, pe alocuri naturalist, pe alocuri cu efecte studiat narcotice, atrage cititorul într-un proces pasionant de inițiere în complexitatea efectivă a poeziei „autentice directe”, care este oricum, numai simplă și imediat digerabilă nu, oferind în schimb un regal cititorilor care acceptă provocarea acestui gen de „inițiere”.
Gluštíková este, fără doar și poate unul dintre numele de marcă ale poeziei slovace contemporane, dovedind cu fiecare nou poem caracterul peren, la limita atemporalității, pe de o parte, și general, la limita universalității, pe de altă parte, al creației sale. Este poate elementul principal care ne-a determinat să o selectăm dintre multe alte personalități ale literaturii slovace, în vederea traducerii în limba română, considerând aceasta doar un prim pas către împlinirea unui mai vechi deziderat al nostru – famliarizarea cititorului român interesat cu evoluțiile contemporane extrem de dinamice și de interesante de pe scena poeziei central-europene de expresie slavă. 

                                                                                                                                                  Mircea Dan Duță: poet, filmolog şi traducător, autor de expresie cehă

 

 

I. DESPRE OMENIE (SUB IMBOLDUL CĂRNII)

NUMELE (VÂRSTA):
întotdeauna a surprins-o
cât de neînsemnat
este oricare dintre micile poeme
despre om

 

ALEXIJEVIČ DESPRE VECHIUL RĂZBOI (68):
visez
că sărim noaptea în apă
că de pe mal țâșnește și ne ajunge-n zbor o ploaie de
împușcături
cât de mult este prețuită
fiecare viață salvată
iar lângă mine cineva iese la suprafață și se scufundă este
atât de aproape
de alunecos de gol până în adâncul ființei
apuc viața de trup și o trag la mal
cu ultimele puteri o târăsc
pe nisipul de pe țărm
cădem împreună
o lumină străpunge întunericul
alături de mine zace rănit un pește mare
l-am salvat
va muri

 

DIN JURNALUL UNEI ETNOGRAFE (32):
I.
în legendele transmise prin viu grai
prin stepele africane
moare o fată tatuată cu var
în mormânt se transformă într-o plantă:
îi cresc din piept tufe de țelină
pline de cicatrici
II.
conform tradițiilor străvechi
mireasa berberă
desenează pe pământ un cerc și aruncă înspre el o rodie:
miezul se sparge în bucăți
câte vor cădea în interiorul cercului
atâtor urmași va da naștere pântecul său: rodie
aruncată cu mâna (în picturi reprezentată ca un sturz
cu aripi roșii luându-și zborul)
III.
în mitologia groenlandeză
aflu o poveste
despre copiii înecați
despre o mamă inuită ghemuită lângă un iglu
aurora boreală o transformă într-o balenă
între picioarele ei vor crește
branhii



II. DESPRE PEŞTI ŞI OAMENI (CICLURI BIOLOGICE)

COLEGA DE CAMERĂ DESPRE EMA (22):
mi se plânge
că i s-au pătat fustele – deși știe
că spre deosebire de străbunele noastre
noi nu le putem spăla în apele râurilor
ni s-au pătat fustele
și apoi seara ne așezăm sub fereastra deschisă
vorbim despre povara lunară
cu trupul imponderabil precum al femeilor-cosmonaut
îndreptându-ne cu pași mărunți către baie – oare am
rămas?
– lipsa de gravitație persistă
și nu ne oprim din râs, căci într-o dimineață
vom reînvia complet zăpăcite,
pripite și premature
din băltoaca propriului sânge
mânjit în roz

 

MARINA (18) DESPRE FOTOMONTAJ:
fotografiez portrete, zic eu
trupul mamei așezat
printre plantele din casa ei
ele se apropie tiptil
de ea
prin spatele mesei
cu ceștile pe jumătate pline de ceai
sunătoarea și noi la mila
celor două trupuri ale noastre din bucătărie
ea spune că nu suntem noi
desenează mai mulți ochi, mai multe riduri, mai multe
guri
pentru că suntem
niște dinți crescuți aiurea
care nu pot fi extrași

 

VECINA (76) DESPRE ADOLESCENȚA SA:
oricând voiam
își poziționa trupul cocoșat:
uite și fugi și prinde-mă
joc printre copaci: cel născut în zodia gemenilor, pădurea
și cu mine
căutându-i mușchiul de pe piept
blana de vulpe
mă culcam cu un băiat străin
goală prin zmeuriș
și numai pădurea îmi era atunci mai aproape
numai pădurea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *