Articularea identității

ADINA MOCANU.
BOGDAN POPA
@desideria

Adina: locuiește de aproape 7 ani în Barcelona. În ultimii trei ani a călătorit și a locuit în diverse orașe vestice, iar acest lucru i-a creat o altă dimensiune asupra identității, în special, în privința conceptelor de națiune, sexualitate, etnie sau clasă socială.

Bogdan: e un fel de călător nomad, care a trăit în ultimii zece ani mai mult în Vestul Mijlociu nord-american și mai puțin în Madrid, Yucatan și București. El se deplasează în funcție de slujbă, dar nu înțelege ce spun oamenii când vorbesc despre piața de muncă și merit.

eu aș putea să răspund că nu sunt de „aici”, oriunde aș locui

Adina: Acum cinci ani am primit o bursă de cercetare la Dublin. Am preferat să locuiesc la o familie de irlandezi pentru a mă familiariza cu cultura lor. În prima seară, nici nu ajunsesem bine, că mă și invitaseră la o cină unde erau prezente mai multe persoane culte, rafinate, majoritatea dublinezi. La un moment dat, trebuia să ne prezentăm, iar atunci când le spun numele meu, instinctiv mă întreabă de unde sunt. Gazdele mele au răspuns în locul meu: eram româncă, doctorandă la Barcelona. Au accentuat faptul că eram o intelectuală care vorbea excelent spaniola, pentru a nu agita spiritele. De fapt, a fost clipa în care mi-am dat seama că nu mai aveam o identitate statică, mai aveam un alt element adăugat, cel de „spanioloaică”. Firește, au menționat faptul că știam și catalană destul de bine. Au vorbit despre mine prea puțin ca fiind româncă. Asta pentru că veneam la pachet cu o serie de prejudecăți alimentate de imaginea imigranților români, după cum discutau invitații gazdelor mele. Să fii româncă era evident o etichetă impregnantă de clișee, iar dacă adăugam o altă identitate care ar fi fost asociată cu o țară privilegiată, eram imediat considerată „civilizată”. Se așteptau ca eu să mă disociez de ceilalți, să fiu ființa excepțională, cultă și fantastică, revoltată că nu sunt ca cei din România, că eu eram de soi bun. Acest tip de abordare l-am întâlnit foarte des, în diferite ambiente culte și academice, de o subtilitate deranjantă. Poate se așteptau să nu fiu ca ceilalți din care se nutrea rasismul lor vizibil, să-mi construiesc o identitate „pozitivă” pe care ei o așteptau de la o „imigrantă de lumea a treia”.

Presupun că și tu, Bogdan, ai avut parte de peripeții de acest gen. De aceea, îți propun să vorbim despre transformările noastre identitare, despre in-between-urile noastre, despre noi ca persoane queer și totodată despre tranzițiile subiective în ceea ce privește influența celorlalte limbi străine, elemente culturale, habitus-uri și forme de exploatare. Toate acele mici interpelări, care sunt fluide și pe care le acceptăm mai mult sau mai puțin. Unele sunt văzute dintr-o perspectivă idilică, suntem imerși în culturi care ne-au „civilizat”, care ne-au oferit un evantai de posibilități și avantaje, dar, în același timp, s-au furișat în viețile noastre și ne-au făcut să vedem deconexiunile, precaritatea, vulnerabilitatea, deschiderea față de celălalt.

Și până la urmă ce înseamnă să fii româncă? Poate unei catalane, spanioloaice, englezoaice sau franțuzoaice i-ar fi mai ușor să răspundă la întrebări de genul acesta, dar eu aș putea să răspund că nu sunt de „aici”, oriunde aș locui. Îmi zboară mintea la documentarul I’m no from here în care doi bătrânei, într-un azil, suferă de demență, iar singurele amintiri sunt legate de copilărie și locurile natale. Războiul civil i-a făcut să emigreze în Chile și de-a lungul filmului  tot repetă aceeași frază: „Nu mai țin minte de unde sunt, dar nu sunt de aici”. Presupun că această perioadă e cea care nu a suferit o dislocare, iar memoria mi-a conturat identitatea prin legătura afectivă cu spațiul copilăriei. Pot să spun că și eu mi-am redescoperit copilăria și i-am dat o altă viziune identitară, de fiecare dată când intram în contact cu persoane noi: chiar și primele iubiri, primele conexiuni cu persoane de alte etnii: relația mea cu prietena mea romă, băiatul maghiar pe care l-am cunoscut în tren, mâinile fetei africane pe care am cunoscut-o la bibliotecă, toate aceste elemente vizuale au avut impact asupra mea după ce trăisem ceva timp în străinătate. Dar copilăria m-a ajutat să-mi deconstruiesc identitatea: româncă, albă, cu anumite privilegii și să mă las atinsă de celelalte identități. Nu mai eram o Adina cu o identitate statică, ci devenisem o identitate queer, fluidă, vulnerabilă prin contactele cu ceilalți pe care îi întâlneam. Poate prin diferențele, asemănările, articulam o identitate care se pierde și redefinește în funcție de persoana cu care intru în contact, cu locul, contextul sau timpul. Câteodată mă simt exact ca într-unul din colajele artistei americane Bonnie Lucas, un trup-puzzle, construit din obiecte ce aparțin femeilor care redau forme monstruoase. Monștrii lui Lucas sunt plini de roz, de elemente impecabile la prima vedere, dar închise într-un pătrat sau delimitate de o formă. Iar pentru mine, monstrul înseamnă o fugă de limitări, opresiuni, acceptări în ceea ce privește o etichetă normativă. Și, totuși, cred că e mai bine să mă las sedusă de celălalt….

 

Cred că, datorită culorii pielii, se aștepta la Asia de Sud-Est sau poate America Latină

Bogdan: da, Adina, identitatea e o bestie ciudată. Mie îmi place să vad cum e ea articulată în diferite contexte și cum apare ca o relație de putere. Dar mă interesează și cum identitatea ne călărește și ne face să acționăm în anumite moduri pe care nu le înțelegem. Ceea ce poate fi excitant, dar și dificil de trăit.

De pildă, eram aseară într-o benzinărie din Cleveland. Intru să cumpăr un suc în jur de ora 10, pe înserate, cum se spune. În spatele tejghelei, se află un vânzător care mi se pare mai degrabă african-american, dar e greu să îmi dau seama mai mult (e născut în America? are origini caraibiene, e din sud, e latin-american?). El, prietenos, intră în vorbă cu mine. Mă întreabă ce fac și îi răspund „bine”, și îl întreb ce face. El îmi răspunde „bine” și îmi mulțumește că l-am întrebat ce face. Răspunsul lui m-a șocat, deși a părut atât de normal. Am fost surprins de contrastul între cum arată tipul din fața mea și răspunsul lui. Dacă ai văzut Moonlight, o să înțelegi de ce. Tipul arăta ca o caricatura de thug, adică era masiv, avea tatuaje multe, nu avea dinții din față, avea câțiva dinți de aur pe margini, și o față încercănată și ultraobosită. De obicei, la benzinării primesc un mormăit când plătesc. Dar tipul ăsta, ca vânzătorul de droguri din Moonlight, a sărit cu totul din schema mea de percepție. A crăpat o schemă identitară. Îmi zâmbea foarte politicos și mi-a răspuns cum de obicei mi se răspunde în barurile de clasă mijlocie, unde ca semn de clasă, ți se mulțumește că ai deschis gura. Un tip care arăta ca un thug cu entuziasm de hipster alb.

Am rămas ușor tâmp, îți dai seama. În Moonlight, filmul e excepțional pentru că face praf câteva clișee tari în cinematograful nord-american, adică femeia neagră cu copil care e junkie, băiatul care e abuzat și are relații sexuale cu bărbații, vânzătorul de droguri negru și violent. Cam așa am rămas și eu interzis, scos din grilele mele perceptive.

Apoi, m-am uitat mai mult în jur. Am înțeles că celălalt, omul din spatele tejghelii, vede un bărbat care nu e alb și care pare genul de călător. Și e probabil e curios să audă de unde vine și unde se duce. El mă întreabă: „de unde ești?”. Îi răspund că m-am născut în România. Răspunsul meu l-a făcut un pic confuz, ceea ce o reacție comună pe care o primesc în Statele Unite. Cred că, datorită culorii pielii, se aștepta la Asia de Sud-Est sau poate America Latină.

Lângă el, l-am văzut pe patron care număra banii. Am înțeles că pe lângă corpul lui, care performă o anumită negritudine, tonul de clasă pe care mi-l adresează face parte dintr-un comportament care nu e destinat mie, cât patronului. Angajatul vorbește cu mine cu ton de hipster alb, pentru că el îi demonstrează patronului că își merită slujba și că e drăguț cu clienții, care se vor reîntoarce la benzinărie. Patronul a auzit conversația și, probabil om cu rădăcini poloneze, mi-a adresat un „ce faci” în română. Îi răspund cu „salut”. El nu continuă conversația. Cum Cleveland-ul a fost oraș de emigrație estică, nu am fost surprins că tipul alb, de vârstă  mijlocie, mi-a răspuns în română.

Dar pe mine mă interesa să aflu mai multe despre negritudinea prietenului din spatele geamului. Patronul nu mă interesa. Îl întreb dacă s-a născut în Cleveland. El îmi răspunde ușor ezitant, „Ohio”. Eu insist unde în Ohio? El se face că nu aude. Repet întrebarea, din nou insistent. El îmi răspunde, păi unde, la granița între Kansas și Ohio, într-un orășel. Nu părea foarte bucuros să vorbească despre locul nașterii. Părea ușor rușinat, dar din nou, într-un limbaj alb de politețe, mi-a spus că e ok acolo. Eu îi spun: păi nu a fost acolo o linie, Maxon-Dixon parcă? Omul din spatele tejghelii nu pare să reacționeze la ce îi spun, schimbă subiectul și mă întreabă unde am călătorit.

 

Un patron nu pălăvrăgește

Păi de ce îți zic povestea asta, Adina? Identitatea asta e o chestie care se juca între trei personaje cu istorii complicate și tensionate.

Patronul de benzinărie, în cartier fost italian și est european, își juca identitatea profesională și rasială prin replici scurte. Ca om de business, el era interesat să semnaleze că e multicultural, deschis la străini, dar și în control. Un patron nu pălăvrăgește [În alt context, poate patronul ar fi menționat că nu se muncește îndeajuns în țara asta, dacă ar fi avut în fața lui un om de clasă mijlocie albă, care ar fi venit de la suburbie.] Albeața patronului, pe lângă modul în care își ținea corpul orientat către mine, rigid, era și o performare a puterii lui.

Mai important, identitatea lui se articula în modul în care angajatul lui își juca negritudinea. Bărbatul negru trebuia să vorbească în limbaj de clasă mijlocie, cu toate formulele lui ipocrite. Contextul era decisiv și pentru mine, dar și pentru vânzător. Angajatul voia să audă povești de călătorie, care poate l-ar scoate din mediul claustrofob al benzinăriei, însă nu voia să aibă nici o discuție care să trimită la o relație rasială între el și patron. Eu, ca un bun marxist, în mintea mea cel puțin, voiam să fac contact cu omul din fața mea prin sugestii la un context care mie mi se părea familiar, dar poate nu și lui. Eu voiam o coaliție a celor care înțeleg rasismul și în care eu să găsesc satisfacție printr-un act de expunere a dominației. Întrebarea mea, legată de linia Mason-Dixon, nu făcea decât să provoace poate un conflict care era deja prezent în relația celor doi.

Identitatea era o chestie care se năștea în timp ce noi o articulam acolo, în mijlocul unui act de cumpărare, iar schimbul de marfă era substratul care făcea posibilă interacțiunea și o modela în moduri anume.

 

Mai multe, poate altă dată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *