Aporia (Dezbărații)

Aporia (Dezbărații) de Oana Uiorean

în curs de apariție la Editura Fractalia

 

 

 

OANA UIOREAN (n. 1979) scrie din exil, unde crește copii. În timpul liber lucrează la o analiză marxist-feministă a tehnologiei uterelor artificiale. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, Tiuk!, iocan, și în diferite reviste din spațiul anglo-saxon. Acesta este primul ei roman.

 

_____

O casă cu perete de sticlă din centrul primenit al un oraș străin, un câmp de cocioabe din apropierea unei gropi de gunoi. Copilul unei cerșetoare e luat de către Agenție. Unei tinere cu multă școală îi trece prin cap să o ajute pe mamă să-l recupereze. Aporia (Dezbărații) vorbește, printr-o serie de îndoieli, despre cum liniile paralele nu converg nici chiar la limita spre infinit.

_____

 

fragment 

 

[          ]„Noi n-am fost niciodată, nu bogați, domnișoară, nici măcar săraci care să se descurce. N-am ajuns chiar în stradă, dar nici n-am fost vreodată prea departe de câmpul de cocioabe. Nici chiar când nu știam încă de el, că există, dar ne închipuiam că trebuie să fie pe lumea asta un câmp de cocioabe, și gândul la el ne-a suflat toată viața în coaste. Întâi au început să se îngrijoreze de păduri. Tăiau din ele și duceau cu camioanele, goleau peste noapte câte un versant întreg. Dar mai tăiam și noi, de pe la margine, cât poți duce cu o căruță sau într-un portbagaj de mașină ruginită, să nu înghețăm de tot iarna. Unii, cu căruța un pic mai mare, mai vindeau câte-un butuc și la alții. S-au agitat, au ieșit în stradă, au cerut să le fie protejate pădurile, să le fie salvați plămânii. Tineri de-ăia frumoși, aerisiți, așa ca dumneata, domnișoară. Își vopseaua inimi verzi pe obraji și se legau de copaci. Să se angajeze paznici și patrule! Să nu le mai distrugă frumusețea de țară. Și au început să apară, paznicii, patrulele, cu câini, bâte, și gloanțe de tot felul. Nici câinii, nici bâtele, nici gloanțele de cauciuc n-aveau cum să oprească camioanele. Noi însă nu le-am mai tăiat din păduri, a venit iarna și am înghețat. Tinerii aerisiți s-au bucurat, s-au felicitat, îmbrățișat, au câștigat. Pe noi ne-au privit cu înțelegere și milă. S-au organizat, ne-au trimis pături. S-au pozat cu noi. Apoi și-au amintit de casele frumoase și neglijate din care orice oraș are atât de multe. Casele prin care ne-am aciuat noi. Au hotărât că și-o datorează lor înșiși și strămoșilor lor, istoriei, geografiei, și chimiei, să le aerisească și pe ele, după chipul și asemănarea lor. Să șteargă mucegaiul de pe tavanele lor înalte, să le vopsească fațadele, cu grijă mare la detalii, să dărâme pereții interiori ridicați ulterior construcției inițiale, ridicați de noi, ca să încapă cinci familii de câte șapte-opt oameni în două săli de bal, cu dependințe. Au găsit că îi cam încurcăm, aerisitul nu-i la fel dacă pe lângă mai suntem și noi, neaerisiții, înghețații. Ne-au vorbit calm și prietenos, despre istorie, artă, și frumos. Despre importanța neasemuita a culturii. Ne-au scos în drum. Am găsit apoi, fără nici un efort, ce-am tot bănuit de-atâta timp că ne așteaptă, și anume câmpul de cocioabe.

[          ] Acum câmpul de cocioabe nu mai e al nimănui. Pe lângă noi trece o autostradă. Au construit un zid mare, să nu vedem, aproape să nu auzim. Să nu ne vadă și să nu ne audă. Pentru că vâjâitul ei noi îl auzim și zi și noapte. Și dacă ne furișăm îndeajuns de aproape, prin crăpăturile scândurilor de plastic gri din care au înălțat zidul ce ne ține de-o parte, putem și s-o privim în voie. Dacă te îndepărtezi un pic de cocioabe, de-a lungul zidului, vei găsi chiar un loc din care cineva, bine sau răuvoitor, a deșurubat una dintre scânduri, astfel încât poți trece, dacă vrei. Am ținut locul secret, n-am spus nimănui că l-am găsit, am întors din drum cu vorbe oarecare pe oricine părea să se îndrepte înspre el, care ar fi putut, fără să vrea, să dea de scândura lipsă. Până într-o zi, când, dintr-o dată, toată lumea știa, de loc și de scândură, de parcă. De parcă le-ar fi șoptit cineva din afară. Când vin din afară să ne aducă o dată pe lună carne. Sau de parcă. De parcă i-ar fi învățat pe copii, la școala pe care le-o fac sâmbetele, tot a doua. De atunci. De atunci, tot la câteva luni, unul din noi, uneori și doi deodată, o iau spre drumul ce duce la scândura lipsă, privesc vâjâiala cu care ne trăim viețile și cu care visăm, se vor pătrunși de ea până în fiecare celulă, se aruncă în ea, uneori ținându-se de mâna, se lasă sfârtecați.

[          ] Dar de aici măcar nu ne mai fugăre nimeni, domnișoară. Cine știe dacă e bine sau rău. Pe vremea când încă ne fugăreau parcă mai știam măcar pe ce lume trăim. Că trăim. Furia, aia te ține-n viață. Acuma ce-i drept suntem tihniți. De pe-o zi pe alta, rugându-ne ca lumea dinafară să-și dorească mereu ceva nou, ca gunoiul ce ajunge la noi să fie și el tot mai aproape de nou, dar tihna e o parte mare din viața noastră acum. Tihniți și mâhniți. Nu ne mai fugăre nimeni pentru că toate porțile s-au transformat în ziduri, și zidurile au crescut atât de înalte încât singurul care le mai poate trece e gunoiul. Și și ăla merge într-o singură direcție. Am putea să încercăm să o luăm pe curentul de gunoi în sus, să-i găsim intrarea și să încercăm să o transformăm în ieșire. Asta ar însemna să ne amintim că gunoiul nu e atotputernic, și cred că eu sunt singura care mai știe asta și nici eu nu mai sunt pe de-a întregul sigură. De aceea nici nu mă crede nimeni, când încerc să le mai spun. Și de partea cealaltă, de acolo de unde vine gunoiul, ce-o fi? Nici eu nu-mi mai amintesc. Poate de fapt n-am știut niciodată, și fulgerele de imagini ce-mi vin câteodată sunt doar închipuiri. Poate c-am trăit aici dintotdeauna, și lumea nu e cu nimic mai mult decât atât. Poate că nu ne-a fugărit nimeni niciodată, de niciunde. Poate că aici am fost dintotdeauna. Mai știi?”