Ana Pauker și cu Dej – continuă ei să bage spaima în burgheji?

Mihai Lukács Foto: Maria Cernat
Mihai Lukács Foto: Maria Cernat

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu. În prezent, Maria Cernat este lector univ. dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-MediaAnaliza de DiscursIntroducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

 

În data de 25 iunie, Salonul de Proiecte a găzduit o prezentare publicăsusținută de regizorul Mihai Lukács, intitulată Tuchē: arhiva de fotografie, cultul personalității și limitele postmemoriei. Pornind de la studiul publicat încă din anul 1898, de Georghi Plehanov, Rolul personalității în istorie, Mihai  Lukács a adus în fața auditoriului fotografii din arhiva Mihai Oroveanu, pentru a ilustra modul în care personalitățile politice române ale anilor ʼ50 și-au construit imaginea publică. Subiectul este unul cât se poate de sensibil. Așa cum Mihai Lukács avertizează încă din prezentarea evenimentului, modul în care ne raportăm la istorie este mediat de narațiunile dominante care nu o dată sunt construite în jurul unor eroi pozitivi sau negativi. Mai mult, raportarea la trecut nu se face direct. Astfel, evaluarea evenimentelor este mediată de traumele generațiilor anterioare. Personajele despre care Mihai Lukács alege să discute sunt niște morți, dar sunt niște morți care ne bântuie.

Prezentarea lui Mihai Lukács este cu atât mai provocatoare cu cât refuză cu obstinație grila de analiză standard – aceștia au fost niște oameni fundamental răi care au chinuit poporul fundamental (?) bun, dovadă reacțiile publicului de la final care contestau legitimitatea folosirii lui Plehanov ca reper teoretic pentru analizarea cultului personalității pe de o parte, dar contestau și folosirea unui intrument atât de subtil ca acela propus de Roland Barthes pentru aceste imagini.

Plehanov este însă un autor cât se poate de binevenit în acest context din foarte multe motive. În primul rând pentru că prezintă o perspectivă foarte progresistă pentru anul 1898. Este ceea ce în jargonul actual am numi „empowerment”, adică împuternicirea în sensul de oferire a locului central în scrierea istoriei, acelei categorii pe care îndeobște o neglijăm – poporul. Concentrarea istoriografiei și a discursului dominant pe figurile centrale, pe liderii politici în special, deturnează și deformează perspectiva asupra evoluției istorice, ignorând complet „norodul cel naiv”. Dacă ne uităm la cum se scrie astăzi istoria și la cât de dificil îi este istoriei sociale bazate pe interviuri de istorie orală să se impună ca disciplină și metodă legitime de studiu în câmpul istoriografiei românești, ne dăm seama cât de inedit și original este studiul lui Plehanov. El nu avea de unde să știe însă că apariția mass-mediei nu va face decât să alimenteze acest mod de a percepe istoria și schimbarea unor valențe nebănuite, concentrând și mai mult puterea simbolică în mâinile liderilor politici.

 

Ana Pauker (din Arhiva Mihai Oroveanu) Foto: Maria Cernat
Ana Pauker (din Arhiva Mihai Oroveanu) Foto: Maria Cernat

 

Fotografiile prezentate de Mihai Lukács ne confirmă această perspectivă. Curios lucru, din materialele fotografice prezentate cea mai modestă figură este chiar Ana Pauker. Nu are multe fotografii cu ea însăși – într-o totală contradicție cu obsesia actuală a utilizatorilor de platforme sociale de a se surprinde zilnic în imagini atrăgătoare. Are doar câteva portrete în care pozează ca să fie pozată. În rest, este surprinsă lucrând, discutând. În arhiva Mihai Oroveanu, cel puțin, nu există prea multe imagini de tip „selfie” ale Anei Pauker. Gheorghiu Dej, prin comparație, este de-a dreptul „media savvy”, e un artist al „brandului personal”, strămoș de cinste al actualului Salvini, de pildă, care știe cum să pozeze, cu cine, în ce poziție ca să își făurească o imagine de lider popular. Inteligența socială a lui Dej reiese din fotografiile prezentate de Mihai Lukács arătând un lider vesel, comunicativ, care emană mare siguranță de sine. Se fotografiază des cu copii și pare foarte natural în imaginile în care e înconjurat de aceștia. De altminteri, poate nu ar fi rău să avem o analiză – dar rămâne, probabil, ca provocare pentru alți cercetători – a arsenalului de mijloace și strategii folosite de liderii politici pentru a-și construi imaginea. Dej apare în imagini cu copii, dar și cu oameni obișnuiți, apare înconjurat de tovarăși de nădejde – aproape toți bărbați – în vizite de lucru. Dă indicații, dar, foarte important, zâmbește, construindu-și astfel o aură de om de lume, agreabil și plăcut. Roger-Gérard Schwartzenberg a scris unul dintre cele mai ilustrative texte cu privire la modul în care mass-media contribuie la creionarea unor figuri arhetipale de lideri politici. După categoriile propuse de Schwartzenberg, Dej, așa cum apare el din fotografiile prezentate de Mihai Lukács, este bunicul națiunii, patriarhul de încredere pe genunchii căruia se leagănă poporul.

 

Gheorghe Gheorghiu-Dej (din Arhiva Mihai Oroveanu) Foto: Maria Cernat
Gheorghe Gheorghiu-Dej (din Arhiva Mihai Oroveanu) Foto: Maria Cernat

 

Mihai Lukács și-a construit prezentarea pornind de la alte repere teoretice. Cum spuneam, la început discută despre Plehanov și foarte interesantul studiu al acestuia cu privire la rolul personalității excepționale în construirea istoriei. Studiul e important pentru că tovarășii la putere chiar au scos adesea de la naftalină scrierile lui Plehanov. Firește, după moartea lui Stalin s-a criticat modul în care dictatura proletariatului s-a redus la dictatura partidului, iar dictatura partidului la dictatura liderului! Îndepărtarea de partid și de popor sunt două păcate capitale care se scot periodic de la naftalină. Dar nu neapărat pentru că cei de la putere chiar cred în ele, ci pentru că, în cadrul Partidului Comunist – de la noi sau, cum Mihai Lukács spunea în cadrul prezentării, din China – cultul personalității e o armă de folosit când trebuie să faci epurări. Dorești să scapi de anumiți lideri? Acuzația de cult al personalității e cea mai la îndemână. E curios că după mai bine de un secol teoretizarea acestei problematici rămâne viabilă. Ce e și mai interesant, iarăși lucru care rămâne ca provocare pentru cercetări viitoare, este că în sistemele democratice nu există această acuzație. Totuși, dacă e să ne gândim doar la narcisismul turbo al lui Trump, plus întrega mașinărie de PR politic și personal branding care cultivă la nivel profesionist aceste porniri patologice altminteri, cultul personalității și dramatizarea vieții politice sunt duse pe culmi inimaginabile în sistemele politice „democratice”. Ceea ce publicului îi lipsește în materie de putere politică reală, compensează prin trăiri vicariale, emoție și identificare virtuală cu personalitățile fantasmatice construite de mass-media.

 

din Arhiva Mihai Oroveanu Foto: Maria Cernat
din Arhiva Mihai Oroveanu Foto: Maria Cernat

 

Dincolo de Plehanov, Mihai Lukács îl folosește pe Barthes care remarcă în studiul asupra fotografiei modul în care aceasta este în fapt o moarte, o imagine care mortifică prezentul, un instantaneu în curgerea vieții și istoriei. Este acel accident care îi scapă lui Plehanov. Ce remarcă Mihai Lukács este faptul că liderii politici – e interesant că deja într-unele dintre fotografiile lui Dej, înconjurat de tovarăși de nădejde apare și tânărul și mult mai puțin fotogenicul Nicolae Ceaușescu – știau că sunt subiecți ai istoriei, știau că o să devină spectrele care ne vor bântui.

Analizele de acest tip sunt foarte utile pentru că doar prin confruntarea lucidă cu imaginile trecutului ne vom putea construi propria perspectivă asupra istoriei, o perspectivă, e drept, mediată de traumele generațiilor anterioare, dar totuși mai personală, mai „a noastră”. Prezentarea imaginilor liderilor comuniști și explicarea lor într-o altă logică decât ceea ce amintește „înfierarea cu mânie proletară” este ,fără îndoială, un bun început pentru o confruntare cu un trecut problematic. O confruntare care trebuie să iasă de sub imperiul clișeelor, al demonizărilor, al înfierărilor, de sub expresia resentimentului ca să lase loc unei priviri ceva mai detașate și lucide aupra acelor vremuri.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *