Afară plouă, Alessandro

© Eduardo De Moya
© Eduardo De Moya

SIMONA CRATEL

(fragment)

„Nu mi-ai spus cum ţi s-a părut lista mea cu motivele pentru care te consider nebună“, mi-a amintit.

„Mai bine să nu vorbim despre asta…!“, am mormăit deodată amintindu-mi de acest lucru neplăcut.

A râs. Îi citisem e-mailul într-o pauză la făcut şmotru prin casă şi nu-mi prinsese bine citirea lui. Nu crezusem cu adevărat că se va apuca să întocmească o astfel de listă. Crezusem că remarcase tonul meu sarcastic. Dar nu. Iar el era categoric omul listelor şi a lucrurilor bine etichetate şi ordonate în categorii şi sub-categorii. Nu exista nimic neclar pentru el.

„Mă consideri nebună pentru că m-am întâlnit cu tine. Dar te bucuri că m-am întâlnit cu tine. Că aveam fondul de ten inegal întins pe faţă puteai să-mi spui pe loc, nu să merg până acasă aşa.“

„Erai dulce… Nebunia are farmecul ei. Nu am vrut să te supăr, am vrut doar să te amuz şi să-ţi arăt că nu poţi face nimic greşit în ochii mei. Apoi ai văzut că am scris şi o listă cu motivele pentru care te consider specială.“

Am zâmbit.

„Puteai să îmi spui şi că am eticheta de la pulover încă prinsă de el.“

A râs din nou. Apoi a spus pe un ton moale, citând din memorie e-mailul cu pricina părţile pe care eu nu mi le aminteam deloc acum:

„Neliniştea cu care te aştept la locul de întâlnire când tu nu ai sosit încă… Fericirea pe care o simt când îmi răspunzi la telefon sau la mesaje… Să îţi descopăr faţa familiară sub gluga unei haine pe care nu o ştiu… Să te îmbrăţişez şi să te sărut când vii, în ciuda miilor de oameni din jur… Să te privesc în ochi, în restaurant, în jur să fie nebunie, dar să nu îmi pot lua privirea de la tine… Sentimentul pe care îl am când îmi dai un ultim sărut inocent când ne despărţim.“

M-a îmbrăţişat. Mi-a luat paharul din mână şi l-a aşezat lângă telefon, pe dulăpior. Apoi a început să mă dezbrace încet, până la lenjeria intimă, m-a ridicat în braţe şi m-a dus până în pat, în dormitorul inundat de soare, apoi mi-a adus şi paharul. A rămas în picioare şi a început să se dezbrace la rândul său. Şi-a deschis câte un nasture de la cămaşă încet, apoi a aşezat-o pe spătarul scaunului din apropiere. Şi-a scos tricoul alb pe care-l purta pe dedesubt şi a făcut acelaşi lucru şi cu el. Şi-a desfăcut cureaua, fermoarul, apoi şi-a dat jos pantalonii.

„Ştii ce se spune despre italieni?”, am întrebat sorbind din pahar alene, în cot, tolănită pe pat. „Că sunt gălăgioşi, vorbesc tare, nu ajung niciodată la timp.“

Aşa, în picioare, gol puşcă, mă privea ca un băieţel dezarmat, luat prin surprindere în cel mai nepotrivit moment.

„Nu sunt gălăgios,” a spus după o clipă de confuzie. „Vorbesc pe un ton normal şi îmi repugnă oamenii care ţipă. Asta, că nu ajung la timp, e adevărat. Dar am mereu o explicaţie raţională, nu o fac intenţionat, iar tu ştii. Mereu mă ţine ceva în loc, mă opreşte să ajung la timp. Nu e vina mea. Este mereu ceva obiectiv.“

„Că sunt şoferi foarte proşti, că nu respectă semnele de circulaţie, că vorbesc încontinuu la telefon şi că vorbesc foarte mult în general. Că folosesc mult gel de păr. Că sunt legaţi foarte tare de mamele lor.”

„Asta da. La mamma!“

„Că sunt pasionali. Că sunt buni amanţi.“

„O, crede-mă, italienii sunt la fel de proşti amanţi ca peste tot în lume. Sigur, nu eu, eu sunt cu adevărat cel mai bun, ceea ce îţi voi dovedi imediat.“

„Şi că sunt violenţi.“

„Eu nu sunt violent…“

“O româncă a fost ucisă de amantul ei italian acum câteva săptămâni. A împuşcat-o. Am aflat asta dintr-un ziar de scandal.”

“Ce rost au discuţiile astea despre naţionalitate? Când văd un grup de italieni pe undeva, nu ştiu unde să mă ascund. Fug de ei ca de dracu’. Nu ştiu de ce mai aduci asemenea stereotipuri în discuţie. Ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu ţările din care venim. Aici suntem pe tărâm neutru, ne aflăm în Germania. Aici nu mai suntem nimic. Aici avem libertatea să fim orice dorim.”

„Şi eu la rândul meu fug de românii mei…! Din când în când. Crezi că am putea înfiinţa un popor format doar din două persoane?”

„Nu ştiu. Putem încerca”, a spus şi s-a lungit lângă mine în pat.

*******************************************************************************

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.

„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

„Nu“, am spus.
„Nu vă pasă?“
„Nici cât negrul sub unghie.“
„Nu știu ce să cred despre dumneavoastră.“
„Nu trebuie să credeți nimic.“
„Nu vă iubiți soțul?“
„Nu.“
„Eu îmi iubesc prietena, înțelegeți? Aș vrea să discutăm despre ce s-a întâmplat.“
„Nu mă implicați în așa ceva. Lăsați-mă în pace.“
„Aveți o reacție ciudată. Nu înțeleg ce este între soțul dumneavoastră și dumneavoastră, dar nu pot să ascund că mă simt foarte iritat. Credeam că o să mă ajutați să îmi recapăt femeia.“
„Ați greșit. Ați gândit greșit. Ați calculat greșit. Nu știu ce să vă spun.“
„De ce nu vă iubiți soțul?“
„Nu e treaba dumneavoastră.“
Apoi am închis.
Am trântit de colo colo farfuriile prin bucătărie, încercând să fac ordine. Podeaua din bucătărie era plină de pete de mâncare. Tigăile erau așezate una peste alta într-un turn instabil. Peste tot resturi de ingrediente de la sesiuni de gătit mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Chiuveta era murdară și înfundată cu un amestec slinos de lucruri imposibil de identificat.
Apoi telefonul a sunat din nou.
Respira la capătul telefonului.
„Ce vârstă aveți?“
„Patruzeci și unu’.“
„Sunteți atrăgătoare?“
„Nu știu… Nu. Poate… Nu știu ce întrebare e asta.“
„Vreau să fac sex cu dumneavoastră.“
Am trântit receptorul în furcă.
A sunat din nou. Cu un efort uriaș, am străbătut holul. Am așteptat cu receptorul la ureche, respirația îi era la fel de egală. Bărbatul a rostit calm:
„Numele meu este Alessandro. Știu că numele dumneavoastră este Silvia.“
Am tăcut, așteptând. Știa însă că sunt acolo, la capătul firului.
„De ce vă urâți soțul?“
Am făcut o pauză mai întâi.
„Nu îmi urăsc soțul. Asta este o presupunere pe care ați făcut-o de unul singur.“
„V-a dezamăgit că a fugit cu prietena mea? “
„Nu.“
„De ce nu v-ați despărțit de el dacă îl urâți?“
„Pentru că nu îl urăsc.“
„Nu trăim în evul mediu.“
„Nu.“
„Câte kilograme aveți?“
„Ceee?!“
„Am întrebat câte kilograme aveți. Ce înălțime?“
„Nu știu ce legătură are asta cu conversația noastră.“
„Haideți să ne vedem. Mă simt foarte atras de dumneavoastră.“
„Nu, mulțumesc.“
„De ce nu? Daţi-mi un motiv.“
„Vreţi să futeţi cu violenţă femeia celui care v-a luat iubita.“
„Da. Vedeţi ceva greşit în asta?“
„Sună a viol.“
„Oh, doamnă, o voi face încet, delicat şi pasional, şi atât de bine, încât vă veţi întreba de ce iubita mea a plecat cu soţul dumneavoastră. Vreau să vă dovedesc că nu de asta.“
„Nu trebuie să-mi dovediţi nimic.“
„Aveți prietene?“
„Nu.“
„Să înțeleg că vorbiți cu mama despre problemele dumneavoastră?“
„Nu mă înțeleg cu mama.“
„Vedeți? Aveți nevoie de mine. Eu sunt singura dumneavoastră șansă să treceţi cu brio peste această criză existenţială. Cine credeţi că vă poate înţelege mai bine decât mine? Nu suntem oare în aceeași situație?“
Am râs.
„Nu cred, domnule, sincer vorbind, să am nevoie de dumneavoastră…“
„Spune-mi Alessandro.“
Am tăcut. Totuși nu am închis. Vocea lui baritonală avea un oarecare efect. M-am trezit întrebându-mă cum arată. Trebuie să fi fost de vârsta mea, nu îl credeam în stare pe soțul meu să umble cu femei mai tinere. Oare era brunet? Trebuie să fi fost brunet, Alessandro era un nume italian. Era scund, era înalt? Vocea aceea se apropia de mine într-un mod nerușinat. Era ceva neobișnuit. Nu o situație cu care să te lovești zilnic. Eu, ca orice femeie care nu mai era tânără, nu mai cunoșteam așa o obrăznicie de secole. Trecuse prea mult timp de când eram căsătorită, îngropată sub temelia căsniciei, un șoarece gri fără nicio culoare și nici un apetit.
„Ce faci mâine?“, m-a întrebat vesel.
„Mâine dimineață trebuie să fiu la doctor“, am spus, și nu mințeam deloc.
„Iar după aia?“
Am tăcut. După aceea aveam să mă târăsc spre casă, aveam să descui ușa casei, să pătrund în liniștea mormântală și aveam să aștept. Fără să aștept nimic. Nu era nimic de așteptat.
„Eu am un metru șaptezeci și opt, șaptezeci de kilograme, păr gri, ochi verzi. Voi purta o cămașă roz, ca să fiu sigur că mă recunoști și că nu mai e nimeni ca mine acolo. Te aștept în Marienplatz.“
Am pus telefonul în furcă. M-am îndreptat spre bucătărie. Am început să umplu mașina de spălat vase. Am luat farfuriile una câte una și am vărsat resturile în gunoi ajutându-mă de o furculiță. Unele zăceau așa de o săptămână și erau greu de curățat de resturi. Șervețele mototolite, pahare cu conținut neclar. Când mașina a fost plină până la refuz, am apăsat pe butonul de pornire și am privit în jur. Trebuia să repet același proces de încă două-trei ori pe puțin. Cratițele erau partea cea mai dificilă, dar nu mă puteam hotărî să spăl nici măcar o parte din ele de mână.
Ronțăind la un morcov, m-am reîntors în dormitor.
Dormitorul nu era mare, dar aveam un pat uriaș, din lemn natur. Partea lui de pat era neatinsă. De sub pat se vedea o pereche de șosete care îi aparțineau. Pe noptiera mea, într-o vază mică de sticlă violet, caraghioasă, care probabil era gândită ca suport pentru o lumânare pătrată, era trandafirul de plastic pe care îl câștigase pentru mine la un târg. Trăsese cu pușca în baloane colorate.
Am stat așa fără să fac nimic până când ceva m-a trezit din reverie.
Afară, ca la comandă, începuse să plouă torenţial.

A doua zi, casa se afla într-o situaţie mult mai bună.  Ştefan a observat nedumerit că am făcut curat şi m-a întrebat dacă vine cineva la noi. Altă explicaţie nu avea pentru această schimbare subită de situaţie. Cu siguranţă ceva trebuie să se petreacă fără ştiinţa lui. I-am spus că nu, absolut nimeni nu are de gând să vină în vizită la noi.  I-am pus în palmă o bancnotă de cinci euro şi i-am agăţat cheia de gât. L-am anunţat că merg la doctor şi că s-ar putea să întârzii un pic. Dar să nu îşi facă griji. Să intre în casă ca de obicei. Să se dezbrace.  Să se spele pe mâini şi să mănânce ceva. Dar să nu găsesc borcanul de Nutella gol, l-am avertizat. Apoi să treacă la lecţii, că îl verific. Şi mai ales o să îl ascult să văd dacă şi-a învăţat pentru a doua zi.  Ştiam că şansele erau mici după o noapte în care amândoi stătusem treji pentru că vecinii de deasupra vorbiseră tare şi făcuseră mult zgomot. Dar trebuia să îşi dea silinţa. Încercam să evaluez cât de obosit ar putea fi el. Cu somnul lui adânc de copil, avea un mare avantaj. Eu umblasem prin casă, iar de câte ori încercam să adorm, izbucnea cineva într-un hohot de râs deasupra, sau trăgea un scaun pe parchet, ori o conversaţie atingea un punct culminant. Încercasem să mă uit la televizor, dar nu era mare lucru de văzut. În final privisem un film de Almoldovar înregistrat cu mai multă vreme în urmă.
*******************************************************************************

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *