DANIELA HENDEA scrie despre experiența publică și particulară cu autismul băiatului. Poemele ei vorbesc tuturor, într-o explozie senzorială care aduce la suprafață detalii menite să conștientizeze, să promoveze înțelegerea și acceptarea celor care trăiesc cu această afecțiune încă misterioasă. Poemele selectate aici fac parte din viitorul ei volum de debut Acordor de teremin, în pregătire la editura Fractalia, București. A mai publicat în revistele de cultură Familia, Apostrof, Caiete Silvane, Alchemia. Din ianuarie 2018 face parte din echipa redacțională a revistei Prăvălia Culturală.
Concert de Bach
Mircea mă trăgea
pe scări în jos din balcon,
unde ne tupilasem lângă orgă,
în speranța
că nu-i vom deranja pe spectatorii
care plătiseră biletele
mai scumpe.
Ne-am repezit la trap
pe culoarul
dintre coloanele de bănci din catedrală,
atrași de poleiala ce tivea
mantia statuilor.
Întindea mâna
să atingă
lemnul viorii,
fildeșul clapelor
de pian.
S-ar fi strecurat printre instrumentiști
dacă nu-l țintuiam
pe locul în dreptul
semnului de exit.
Peria terapeutică
pe care-o presam
pe gambă în brazde subțiri,
nu reușea să-l facă
nevăzut
în mulțimea care asculta,
înmărmurită,
cu degetele împletite pe program.
În partitura solo nu-ncăpea
acompanimentul
unui geamăt din corzile vocale
insuficient de
exersate.
Am ieșit
de mână pe ușa laterală,
ne-am așezat pe bordura
fântânii arteziene
din grădină.
Prin vitralii
refractau
vocile prelucrate
cu grijă, instrumentele
atent acordate,
împânzind
vidul
dintre cei care scot sunetul
și cei
care-l ascultă.
BFFs
Cumpărase-o mașina nouă de espresso,
pe care ținea
morțiș să mi-o arate.
Mi-a spus cu-nsuflețire.
Abia aștepta să ne-ntâlnim,
noi între noi,
băieții-ntre ei,
în fiecare vineri după-amiază.
Descoperirea
că băiatul meu și băiatul ei s-au născut în aceeași
zi, lună, an
ne-a înfășat
într-o eșarfă infinită de cașmir.
Speranța
se-ncropea în ochii ei
ca un mileu macrame:
noi două
urmărind, cu fiecare sorbitură de cafea,
băieții noștri crescând împreună,
plănuind
petrecerea de ziua lor în detaliu.
O ascultam, și numai
cineva experimentat în microexpresii faciale
ar fi văzut
pelicula ce mi se așternea
pe pupile.
Mă străduiam s-anticipez
momentul:
Mircea trântindu-se pe covor în frustrare, tricoul ridicat dezvăluind dunga de la scutec,
sau
Mircea ignorându-ne pe toți, aplecat asupra unor roți învârtindu-se-n gol,
când vaporii de cappuccino-ar încrusta
filigran
pe tăcerea-ncolțind din cuvintele ei
înțepenite
în gât.
Birthday Party
Cursorul
înconjoară butonul de
confirmare.
A mai rămas
o săptămână să răspund. O săptămână
de când am primit
invitația.
N-a trecut suficient
timp
de la ultima petrecere,
ca să uit
cum va decurge următoarea.
Aria mea de expertiză:
anticiparea scenariile posibile
și atriburirea de
reacții și soluții.
Locul lui Mircea
de la masa unde vor sta toți copiii
va rămâne
gol,
el va fi
absorbit de apa curgând din robinet în pahare.
În timp ce vom cânta
la mulți ani,
Mircea va strivi
în pumn o cupcake
din mâna fetiței de-alături,
căreia
corul de voci
îi va masca sughițul de plâns.
Mi se va lăsa-n
în brațe,
în colțul sălii de petreceri,
ne vom uita la peștii din acvariu
eu recitând
culoarea fiecăruia, apoi
o va zbughi pe ușă, în parcare.
Ne va ajunge
sărbătoritul din urmă,
cu un mic cadou,
un balon
pe care Mircea îl va elibera,
se va uita la el cum se avântă
cu țeasta lui elastică în trafic.
Sala de proiecție
Colțul magazinului cu suveniruri oceanice
ne oferea unghiul
perfect
de vizibilitate.
Pândeam
rândul care se prelungea
cu fiecare vizitator al acvariului
venit să vadă proiecția 4D cu rechini.
Pândeam momentul
perfect,
pentru a străbate holul care ne separa
de sala de proiecție
fără să ne-mbulzim.
Să ne oprim numai
cât să ne înmâneze ușierul
ochelarii
speciali pentru vizionare.
Chenarul ușii în sala de proiecție
ne oferea unghiul
perfect
de vizibilitate.
Scanam într-o mișcare circulară cu privirea
șirurile arcuite de fotolii,
când le-am ochit: locurile
perfecte
pentru mine și Mircea.
Două scaune izolate de celelalte,
pe culoarul
dintre rândurile de sus și cele de jos
ale amfiteatrului.
Cu loc berechet pentru picioare,
fără să lovești scaunul
din fața ta, în pase repetate.
Deasupra lor, nimbul
contorsionat al neonului din literele semnului
de exit.
Ne-am așezat pe fotoliile rabatabile de-un albastru marin
cu speranța
unui vis aproape împlinit:
Ne vom uita împreună, în public, la un film.
Noi doi, unul lângă altul,
fără să-ți strâng mână,
numai atingându-ți ușor antebrațul.
Am probat ochelarii. Am surâs
la imaginea feței tale
încadrată de ramele supradimensionate.
„Doamnă, mă scuzați!” mi-a întrerupt surâsul
o voce venind
dinspre fața ce se apleca
binevoitoare asupra noastră.
N-am apucat să răspund
înainte ca angajatul
acvariului să continue:
„Aceastea sunt locuri rezervate pentru persoanele cu dizabilități.
Vă rugăm să ocupați alte locuri.
Vă mulțumim pentru înțelegere.”
Am deschis gura. Să explic. Handicapul
nostru era o partitură
înscrisă cu cerneală incoloră pe încheieturi
ai cărei bemoli sticleau pe întuneric.
Am închis gura. Te-am înghiontit
ușor să te ridici. Am pornit
amândoi în căutarea altor locuri
repede repede, pentru că
se pregăteau să stingă
lumina.