Localizări afective și decolonizarea ruralității românești la Telciu

ANASTASIA OPREA

Am ajuns la Telciu vineri după-amiază, în plină conferință. Prima oprire a fost la Primărie, unde Valer Simion Cosma – punctul de contact, inițiatorul și figura centrală a evenimentelor, cum aveam să aflu – mă îndrumase să cer instrucțiuni ca să pot ajunge la locul de campare. După o scurtă așteptare în fața Primăriei, am luat primul contact cu telcienii, deocamdată sfioși, deși intrigați de motocicleta care mă adusese în goană pe frumosul drum dinspre Cluj. Mi-au dat indicațiile necesare pentru a ajunge la locul pentru corturi: sala de sport. Am luat-o, deci, înapoi pe drumul principal și înainte de primul pod pe o stradă pietruită la dreapta, spre locul indicat. După falnica sală de sport se află terenul pentru corturile participanților. Locul de campare, cedat de un generos telcian, este un teren pentru pășunat caprele, moțat ici și colo de câte o căpiță de fân aproape uscat, mărginit de lanuri de porumb pe o parte, iar pe cealaltă de râul Sălăuța, dotat cu cuptor pentru grătar și pază non-stop, asigurată de simpaticul și afectuosul Câine. Fiind prima zi, corturile sunt încă răzlețe, deși după începerea Școlii de vară va fi din ce în ce mai greu să găsești „un loc bun”: adică sub copacii de pe malul râului, ca să adormi în susurat de apă lină, luminat de razele soarelui dimineața, dar umbrit după amiază. Oricum, deșteptătorul din oficiu pentru mine nu avea să fie astrul ceresc, și nici caprele pofticioase aflate în plimbarea de mic dejun, ci mult mai lumeștile clopote de la biserica din sat, care păreau să nu se mai oprească de fiecare dată când începeau să bată – într-atât încât, izolați de sursa primară de informații, internetul, și cu semnal de telefon slab către inexistent, mi-a trecut prin cap posibilitatea unei invazii sau a unui dezastru nuclear. Dar nu, se sărbătorea în sat Adormirea Maicii Domnului.

Conferința internațională de la Telciu și Școala de vară s-au desfășurat în perioada 11-12 august, respectiv 13-20 august, în comuna bistrițeană de la poalele Munților Rodnei, ambele fiind organizate de Centrul pentru studierea modernității și a lumii rurale.

Dacă în prima zi a conferinței prezentările au avut loc la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița, restul evenimentelor propuse de organizatori s-au desfășurat în majoritate în comuna Telciu, la Căminul Cultural, la școală sau în aer liber. Tema conferinței internaționale desfășurată în limba engleză – greu traductibilă în română datorită noutății și a componentelor critice. postsocialism/lumi rurale postcoloniale versus descreștere, defuturing, decolonialitate, a fost complementată abil în timpul școlii de vară prin axarea pe  (de)localizarea Europei din perspectiva relației dintre Est, Celălalt și rural.

Pe lângă evenimentele oficiale din program – prezentări, prelegeri, vizionări de filme și ateliere pentru copiii din localitate, un loc central l-a avut Barul Hovrea. Stabiliment emblematic pentru Telciu și România post-decembristă, după cum nota Adina, barul se află pe strada principală din comună, între locul pentru corturi, pensiuni și gazde, și Căminul Cultural, devenind locul predilect de întâlnire al participanților, deoarece simpaticul personal s-a ocupat de alimentația noastră. Astfel, în fața barului am avut ocazia ca Irina Velicu, cercetătoare în cadrul Universității din Coimbra, unde sunt studentă la doctorat, să mi-o prezinte pe Silvana – co-organizatoarea workshopului Telciul Copiilor (împreună cu Lorand Maxim). Nu ne-a luat mult timp să ne dăm seama că Silvana și cu mine am fost colege de liceu vreo 2 ani în București, și am stat chiar și în același cartier.

Înspre micul dejun mă îndreptam în prima dimineață când le-am cunoscut pe Alex – prospăt intrată la Grafică în Cluj, activistă pentru drepturile LGBTIQA+ și salvatoare de animale, și pe Deniz Emir Tokay, care urma să prezinte la conferință pe tema felurilor de a gîndi o coexistență urban-rurală sănătoasă. Păreau că se cunosc de o viață.  Deși am început conversația în engleză – după bunele cutume ale conferințelor internaționale – ne-am dat seama rapid că putem comunica și în română. Prin Alex am aflat de proiectul Luciei Mărnean cu copiii din sat – un proiect ambițios de picta, împreună cu copiii, 30 de metri pe unul dintre pereții interiori ai școlii. După consultări cu elevi între 10 și 14 ani s-a stabilit că temele pe care le doresc incluse sunt dragoni, găini, pirați și Harry Potter. Dându-le o mână de ajutor cu pregătirea conturului, și mai apoi cu copiii telcieni, am putut observa de aproape nu numai implicarea elevilor, ci și cât sunt de dezinvolți – un prim semn că eu însămi aveam nevoie să îmi revizuiesc felul în care gândesc despre lumea rurală și să îmi chestionez percepțiile conturate mai degrabă de binomul urban/rual, decât de contactul (redus) pe care îl avusesem până atunci cu realitatea românească contemporană rurală.

Au urmat apoi multe plimbări prin sat – după prezentări și spectacole de teatru angajate politic, dezbaterile se continuau în drum spre și la Hovrea. De acum ne familiarizasem cu peisajul satului, cu localnicii, și ei cu noi de asemenea. Astfel că, atunci când tentativa noastră de a ne îmbăia în râul Sălăuța s-a soldat cu salvarea unui pui de câine de câteva zile (de către Alex, bineînțeles), Sile, unul dintre copiii din comună, ne-a indicat foarte săritor unde găsim veterinarul cel mai apropiat și disponibil din comună. În restul zilelor petrecute la Telciu, a venit în vizită pe la corturi să întrebe despre starea cățelului, dar și să ne spună că nu este de acord cu felul în care au procedat consătenii lui.

Deși programată la prima oră, tema prezentării lui Ingrid Pavezi, legată de decolonizare în raport cu gestiunea migranților și refugiaților dinafara către zona Euro, m-a motivat suficient cât să o urmăresc imediat după micul dejun de la Hovrea, bineînțeles. Luate de valul efervescenței de a cunoaște oameni noi, dintre cei mai diverși – de la artiști, activiști, artiști-activiști, cercetători în domenii variate, profesioniști, scriitori, localnici, profesori universitari și studenți, a durat câteva zile până am reușit să povestim pe îndelete. Însă, primul nostru gând a fost același: avem deja o prietenă comună – Tatiana – la Berlin, unde Ingrid locuiește și își face doctoratul. Tot acolo îmi povestea că este vecină și cu doi dintre artiștii care au organizat ateliere de pictură și olărit pentru copiii. Astfel, la plecare, am rugat-o pe Ingrid să îi ducă Tatianei ceva din partea mea: o îmbrățișare strânsă și lungă.

Telciu a fost un prilej de a (re)găsi oameni, de a lega prietenii, și de a discuta despre temele pe care le studiez, și care sunt centrale pentru mine. A fost, însă, și un prilej de a schimba impresii despre experiențe personale – ce înseamnă să pleci dintr-un loc și să trăiești în altul, cât de mult contează locul din care vii și locul în care te duci. La ce duc toate astea în viața noastră de zi cu zi, sau, cu alte cuvinte, cum trăim similar (de)localizări diferite din pricina persistenței nevoii de a decoloniza viziunile ierarhice asupra lumii, asupra a ceea ce înseamnă „noi” și ceilalți”. Am avut ocazia și să aflu cum se trăiește revenirea în țară, experiență din care sper să învăț și să mă ajute în propria mea acomodare post-întoarcere în România după o lungă ședere în Portugalia. În concluzie (de)colonizarea e o treabă de zi cu zi, pe care o trăim cu toții într-o oarecare măsura: granița între „noi” și „ei” e foarte fragilă, o putem trece în orice moment sau putem fi împinși peste ea, și de multe ori se poate întâmpla fără măcar să ne dăm seama. Ar trebui, deci, să reflectăm mai des când vorbim despre „ei”, „ceilalți”, fie că ei sunt cei de sate, de la orașe, cu câte o poveste de viață de spus. Telciu este ideal pentru a ne reaminti și a ne arăta tuturor asta.

În bună manieră feministă și critică, Tatiana observa că ce se petrece cu noi la Telciu – deși s-ar putea cu siguranță întâmpla într-o mulțime de alte locuri și circumstanțe – e o delocalizare afectivă. Telciu a devenit, astfel, pretextul și posibilitatea de a (ne) redefini locul prin prisma relațiilor afective pe care le-am inițiat sau stabilit. Locul comun teoretic care ne-a făcut să participăm la evenimente s-a transformat în temeiul noilor rețele afective din care facem acum parte. În plus, participanții la școala de vară mai au ceva în comun: gândul să se întoarcă la Telciu și anul viitor. Ceea ce mă face să cred că mulți dintre noi ne-am găsit „tribul” (cum ar zice Alex) intelectual și afectiv, la Telciu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *