Zone de acces

 

 

DANIELA BÎRZU s-a născut la Iași în 13 mai 1971. Locuiește în localitatea Valea Lupului, Iași. A studiat la Colegiul Național Iași, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iași, secția Energetică. Începe să scrie poezie în 2010, postând în diverse reviste și pagini on-line. Publică poeme în revistele Mozaicul, Prăvălia Culturală, Traducerile de sâmbătă, Sintagme literare, Cenaclul E-creator, Parnas, New York Magazin, O mie de semne. În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem. A mai publicat volumele de poezie Magazinul de piane, editura 2011; Trandafiri pe viscere, editura Karth, 2014. 

Selecția de poeme face parte din cel mai recent volum al poetei, Zone de acces, apărut recent la editura Rocart, 2020. 

 

zone de acces

s-au extins spațiile de depozitare ale animalelor ținute în cuști
și zona mea de acces s-a curbat
a devenit
o elipsă o frânghie pe care îmi înșir controlabil
emoțiile
//
curățenie necesară în fiecare dimineață ca să nu se piardă
conturul perfect al creierului / câtă teamă
te țin de mână
descrie-mi în zece cuvinte ceea ce poate fi o posibilă alegere
am un vis în care pierd permanent sânge
am un vis în care pierd permanent încredere
am un vis în care mă izbesc cu un lift de tavan
am un vis în care îmi educ copilul să bea 2 litri de apă
am un vis în care pur și simplu cad
am nevoie de mai mult spațiu/ privește pe fereastră a început să ningă
e tot ce trebuie ca visul să înceapă să curgă
acum că mi-am extins teritoriul sunt gata
să mă cațăr pe gratii și să urlu / știind că nimic nu mă va mai deranja în zona mea de
acces & confort.


transparență

lunga mea cădere în captivitate – intravenos bag substanțe care să mă vindece dar nimic distructiv
care să cutremure creșterea osoasă a corpului
dar venele, venele astea rămân tari ca o sârmă ghimpată ce capătă consistență
îmi vorbești despre pantofii stiletto și rochia roșie a manechinului din vitrină iar asta
declanșează un război în mintea mea când
liniștea e atât de puternică și se prelungește până la marginea orașului
unde eu stau cu piciorul pe o m i n ă gata să se declanșeze
trebuie doar să mă împingi dintr-un perete în altul
& voi deveni alt manechin / cel care așteaptă să nu moară de foame
la fel ca în secolele trecute când oamenii mureau
rând pe rând sclavi ai sistemului /asta ne consumă acum și pe noi
descarcerarea este o posibilă soluție / doar așa mai rămâi în viață cu viziuni
halucinante în starea asta care se perpetuează
până la oprirea definitivă a durerilor
sunt ca un frigider scos din priză de la – 18 grade / până aici oricât de mult aș merge
nu voi vedea nimic care să ne aducă alinare-
/ egrete zburând deasupra luciului apelor sălbatice & plaje exotice /
e doar traficul ăsta intens / soare fierbinte injectat pe marginea străzilor
&
orașul care ne intensifică foamea.

 

 

construcții

întotdeauna problema existențială a
ligaturilor. după ce o rezolvi,
se desprind încet
culorile. am părul negru ca pământul excavat pentru fundații.
fragil sentiment. să te apropii de
oraș ca o muscă știind că cineva te va strivi.
dar tot mă plimb liberă
pe străzile lui mecanice cu tălpile mele de fier,
o fată cu cozi împletite și rochie transparentă.
există pericolul să văd prin mine
și văd organe desprinzând-se de
sistemul nervos central, funcționând singure, ticăind.
și văd,
visele mele de zgură.


fragile

nimic nu mă distrage din haosul care se creează cu
fiecare lovitură de ciocan care mai îngroapă un stâlp în pământ
ca pe niște statui de beton
ești într-un film de capă și spadă – un receptor cuplat la rețeaua neliniștilor tale
dă-mi jos praful ca de pe un telefon cu disc / ce învârte mai mult
tristețea profundă a marțienilor în scurtele lor perioade de liniște
umbli goală prin univers acolo unde nu exista praf și privești
siluetele lor lucide în orașul înghițind absintul din aer ca pe propriul sânge
nu mai am de dat dragoste / doar cruzime și milă / o formă de eliberare
în spațiul subțire dar dens care mă ajunge din spate / o formă de cuplare
al lucrurilor mecanice/ rotative care îmi învârt inima.


pierderi

soarele pierde din ce în ce mai multa căldură
ca un organism bolnav
sânge / pământul se curăță de
măruntaiele lui grase
cerul e o betonieră care ne calcifiază oasele
ca și cum ai învârti
destinul pe degetele tale mici
și nimic n-ar ieși
afară încă se mai vede strălucirea zăpezii
copacii cu ramuri întinse ca niște fâșii de nailon
suntem doar noi și soarele așteptând
dragostea să crească: un drog pe care să-l inhalăm din
din respirația ei de cretă și var. 

 

Jurnalul cenușii / Diaro della cenere

  ALESSIO BRANDOLINI s-a născut la Frascati în 1958 și locuiește la Roma unde a absolvit Facultatea de litere. A publicat numeroase cărți de poezie: L’alba a Piazza Navona (1992, Premio Montale – Inedito), Divisori orientali (2002, Premio Alfonso Gatto – Opera Prima), Poesie della terra (2004), Il male inconsapevole (2005), Mappe colombiane (2007; în limba spaniolă: Mapas colombianos, Colombia 2015, Tevere in fiamme (2008, Premio Sandro Penna), Il fiume nel mare (2010, Finalist Premiul Camaiore) și Nello sguardo del lupo (2014); în limba spaniolă: En la mirada del lobo, Messico 2018. În 2016 a fost publicată antologia Il futuro è …

Atelier online de film documentar Granițe și limite: vulnerabilități în vremuri grele

IOANA SILEANU se ocupă de comunicare și relații publice în cadrul Asociației Reciproca Asociația Reciproca și Focus Atelier #5 – (B)orders organizează atelierul online de film documentar Granițe și limite: vulnerabilități în vremuri grele conceput și facilitat de regizoarea Mona Nicoară. Mona Nicoară, originară din România dar stabilită la New York, a început să lucreze ca producător asociat pentru Children Underground, care a avut premiera la Sundance în 2001 și a fost nominalizat la Oscar. Debutul ei regizoral, Școala noastră, a avut premiera în 2011 la Tribeca și a participat la peste 70 de festivaluri. Al doilea ei lungmetraj, Distanța dintre …

Sylvia Plath – ritualul morții și al reînvierii repetate

Daniela Hendea în dialog cu Elena Ciobanu




ELENA CIOBANU
este conferențiar universitar la Departamentul de Limbi și Literaturi Străine, prodecan al Universității Vasile Alecsandri din Bacău în perioada 2012-2020. Și-a luat doctoratul în literatura engleză și americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2008 cu distincția Magna cum laude. Domeniile sale de cercetare sunt poezia modernă și postmodernă engleză și americană, precum și poetica, discursul narativ, discursul poetic, studiile culturale. A publicat, printre altele, monografia Sylvia Plath’s Poetry: The Metamorphoses of the Poetic Self (2009), cât și traduceri literare din Sylvia Plath și Ted Hughes: Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002) și Sylvia Plath: Selected Poems/Poeme alese (2012). E de asemenea o poetă publicată, contribuind constant cu eseuri și traduceri de poezie la revistele culturale din România și de peste hotare.


Daniela Hendea
: Elena, De-a lungul carierei ați urcat fiecare treaptă educațională: ați început ca învățătoare, pentru a ajunge prodecan al Departamentului de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Facultății de litere a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. Făcând o paralelă cu sintagma „visul american”, se poate spune că ați trăit un echivalent literar. Cu această vastă experiență din urmă, cum ați încadra studiul literaturii românești și universale în educație?

Elena Ciobanu: Nu mi-am perceput niciodată drumul profesional (că acela literar e altceva…) ca pe o realizare a unui vis american. Un motiv ar fi că am trăit și trăiesc într-o cultură care este foarte diferită de aceea americană, chiar dacă românii au avut întotdeauna o anume afinitate pentru americani. Un alt motiv ar fi că, atunci când mă gândesc la „visul american”, prima asociere pe care o fac este cu un personaj celebru al lui Fitzgerald, marele Gatsby, al cărui succes material nu a fost însoțit deloc de o împlinire sufletească, personală. Sigur, visul american poate fi înțeles și în varianta lui neironică, dar eu nu pot crede în mod simplu în deziderate sau premise de acest fel. Nici măcar nu știu dacă se poate spune că am „trăit” o reușită… Cât privește studiul literaturii în educație, eu sunt privilegiată de slujba mea, în sensul că pot încă să mă bucur de șansa de a preda literatură în sine, așa pusă la colț cum este ea în era consumeristă actuală. Altfel, date fiind contactele pe care le am cu mediul preuniversitar, cât și observațiile desprinse din cursurile și seminarele cu studenții proveniți din acel mediu, pot spune, cu tristețe, că literatura a fost aproape de tot evacuată de prin manuale și programe, iar asta se vede foarte clar în calitatea din ce în ce mai slabă a formelor de comunicare publică, a unei accentuate lipse de apetență pentru ceea ce are umanitatea mai fin și mai rafinat.

DH: V-ați luat dat doctoratul cu o teză despre poezia Sylviei Plath, urmată de traducerea în limba română a poemelor acesteia în volumele Lady Lazarus și hoțul de lumină (2002),Sylvia Plath, Selected Poems – Poeme alese (2012),precum și de monografia în limba engleză Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath (2010). Cum ați ajuns la această temă? V-ați așteptat ca poezia și viața Sylviei Plath să ocupe o arie atât de întinsă în cariera dumneavoastră?

EC: La început, am pornit cu o traducere a unei celebre poezii a Sylviei Plath (Lady Lazarus), publicată într-o revistă de cultură băcăuană. Îmi rămăsese în cap poezia de la un curs de poezie modernă și contemporană din ultimul an de facultate, îmi plăceau tonalitatea ei ironică, tristețea ei densă, curajul spunerii unei suferințe fără leac, forma elegantă, de o înșelătoare simplitate. Pe atunci nu mă gândeam că voi ajunge să fac o teză de doctorat despre Sylvia Plath. Ajungând ulterior asistent la universitatea din Bacău, traducerile s-au transformat într-un folositor preambul la toată cercetarea doctorală și post-doctorală care a urmat, referitoare la opera acestei inubliabile poete americane. „Traiul” cu Sylvia Plath nu a fost deloc contondent: pe măsură ce mă apropiam de ea, descopeream interesante și bogate rezonanțe comune, în ciuda faptului că nu am compoziția psihică responsabilă pentru tragica ei moarte. Dezavuez, însă, intens adularea isterică a versurilor sale. Prefer, de departe, abordarea crepusculară, neostentativă, retrasă, lectura care așteaptă să fie îmbogățită în meditație, fără să impună grile.


DH: W.K. Buckley, profesor universitar american care a înființat revista online Plath Profiles, vă denumește drept „most original” în abordarea ideii de mumificare în poezia Sylvia Plath, văzută ca un organism a cărui viață continuă să se conserve mult timp după dispariția fizică a poetei, idee pe care o dezvoltați pe îndelete în Metamorfozele eului poetic în poezia Sylviei Plath. A fost o strategie intenționată a poetei? Transcede poezia lui Plath orice canoane literare și din cauza acestui substrat descoperit de dumneavoastră?

EC: Viziunea mumificării în poezia Sylviei Plath am avut-o citindu-i poeziile, încercând să înțeleg esența ei poetică. Analiza mea se bazează pe niște referințe explicite și implicite ale Sylviei Plath la paradigma aceasta. De fapt, această metaforică mumificare se înscrie coerent într-una dintre cele mai importante structuri de sens ale autoarei – ritualul morții și al reînvierii repetate. Eul poetic al Sylviei Plath renunță cu greu la ideea de a renaște, de a lăsa în urmă, ca pe niște haine ponosite, ca pe niște giulgiuri depășite, toate eurile ei precendente. Nu reușește, în cele din urmă, să se stabilizeze într-o imagine neechivocă, puternică, ci, în ultimele poezii, se resemnează să își „mumifice”/înscrie sensurile într-un trup/discurs care, deși are masca morții, continuă să „trăiască” prin cuvintele uimitoare ale vocilor care îl spun. Nu știu dacă se poate spune că poezia Sylviei Plath transcende orice canoane literare, pentru că ea scrie totuși în interiorul unei tradiții pe care a cultivat-o cu fervoare, cu anxietate, cu speranță, dar pe care a transformat-o în modul ei caracteristic, plin de ironie, răzvrătire și suferință. Cred că cel mai derutant lucru la Sylvia Plath este tocmai această combinație paradoxală de teme morbide și cuvinte vii.

DH: Sunteți recunoscută drept traducătoarea unei autoare atât de consacrate și controversate. S-au mai încumetat și alții să traducă în limba română din opera Sylviei Plath? Ne mai pregătiți dumneavoastră proiecte pe temă?

EC: Poezia Sylviei Plath nu reprezintă și nu a reprezentat o necunoscută în peisajul cultural românesc, tocmai mulțumită celor care au tradus-o de-a lungul timpului. Este binecunoscut unui anumit public iubitor de poezie volumul Ariel și alte poeme, în traducerea lui Vasile Nicolescu, dar grupuri de poezii au mai fost transpuse în română și în culegeri coordonate de celebri angliști precum Leon Levițchi sau Mircea Ivănescu. În anii din urmă, am putut să ne bucurăm de versiuni românești de calitate ale romanului Sylviei Plath (tradus de Alexandra Coliban-Petre) și ale unui număr de povestiri (în traducerea Anacaonei Mîndrilă-Sonetto). Fiecare epocă trebuie să-și aibă traducătorii ei, pentru că o traducere nu este niciodată bătută în cuie într-o anumită formă. Traducătorul trebuie să găsească acel echilibru foarte fin între cerințele interne ale textului de plecare și circumstanțele epocii în care acel text este adus într-o altă limbă, într-o altă cultură. De aceea, traducătorul este, în același timp, un supus al textului original, dar și un creator care dă acelui text viața pe care o merită la un anumit moment istoric. Personal, am lucrat în ultimii ani și la un volum cu fragmente din jurnalele poetei, sper să găsesc o editură dispusă să își asume riscul…

DH: Cum credeți că va fi receptat la noi jurnalul unei poete denumită „Marilyn Monroe” a literaților?„Sinceritatea”, „intensitatea”, aproprierea „ofensatoare, nejustificată” a unor evenimente istorice sunt doar câteva din motivele pe care criticul literar Harold Bloom le-a invocat pentru a justifica exluderea lui Plath din canonul literar occidental. Reușește jurnalul să arunce lumină asupra acestor acuzații?

EC: Numele Sylviei Plath posedă o aură misterioasă, un anume senzaționalism, care continuă să atragă cititori din lumea întreagă. Disputa Plath-Hughes, care a făcut deliciul cititorilor revistelor literare anglo-americane mulți ani de zile după moartea ei tragică, se adaugă la alte controverse ale criticilor literari, care nu au ajuns nici până azi la un consens în ceea ce privește natura viziunii acestei poete și valoarea ei universală. Problema la Sylvia Plath este că, dacă o abordezi prin niște prisme estetice sau morale prestabilite, osificate, riști să o ratezi. Provocarea descifrării sensurilor ei rămîne deci la fel de pasionantă ca întotdeauna. Aceste elemente, adăugate la interesul crescut al publicului contemporan pentru revelații biografice, personale, ar putea să constituie premise bune în ce privește receptarea jurnalului ei. La urma urmei, cea mai sigură cale către înțelegerea unui autor este lectura directă a textelor sale. Jurnalele Sylviei Plath ne aduc dinainte o personalitate cu mult mai complexă și mai tulburătoare decât lasă să se înțeleagă reducționismul unor formule critice acaparatoare.


DH: În volumul „Sylvia Plath: Arta de a muri” vă asociați cu un medic psihiatru pentru a stabili un diagnostic al tulburării psihice de care suferea Sylvia Plath. Cum devine acest diagnostic esențial în contextul operei acesteia?

EC: Ambiția psihiatrului care se ocupă de cazuri celebre este de a descoperi elemente care duc la o interpretare inovatoare, la un diagnostic mai precis. Literatul, în colaborare cu el, are alte intenții, nu neapărat mai modeste: el vrea să înțeleagă mai bine autorul respectiv și mesajul fundamental al operei lui pentru umanitate. Sigur, nu viața scriitorului este primordială în descifrarea textelor literare scrise de el, dar sunt multe cazuri în care viața și opera se întrepătrund în feluri destul de profunde și de interesante. Poeții americani confesivi, de pildă, au adus în operele lor elemente biografice care invită abordări interdisciplinare de acest tip. În ce o privește pe Sylvia Plath, amestecul de biografie și artă a tulburat mereu înțelegerea mesajelor sale estetice. S-au scris biografii care au folosit poeziile ca pe niște dovezi irefutabile ale unor opinii subiective despre personalitatea poetei, cât și foarte multe studii critice care nu s-au putut desprinde de obsesia biografică (interpretând, adică, poemele ca pe niște transcrieri mai mult sau mai puțin directe ale unor evenimente biografice). În ultima vreme putem să vorbim de o anume detașare a criticii plathiene, în sensul că există o mai mare deschidere față de abordările care încearcă să pătrundă lucrurile fără să le amestece atunci când nu trebuie amestecate. Conceptele sau paradigmele psihiatrice, mai ales în cazul unor poeți ca Sylvia Plath, ne pot ajuta să percepem mai bine costul psihic uluitor al unor sensuri, cât și felurile în care arta transcende tiparele de comportament sau de gândire, obținând valoare tocmai în ciuda considerabilelor piedici interioare, a demonilor înverșunați care urăsc creația.


DH: Dincolo de a fi conferențiar universitar, traducătoare, sunteți la rândul dumneavoastră poetă. Ați publicat volumul „Poezii cu ceas” (2004). Credeți că poeții au un statut aparte în traducerea altor poeți? Ați pune asta ca pe o condiție a calității traducerilor de poezie?

EC: Circulă în lumea literară un poncif care spune că un critic literar este, de fapt, un scriitor ratat… sigur că o apropiere intimă de obiectul studiului îți oferă niște baze mai solide de abordare. Rezonezi mult mai bine, în principiu, cu opera pe care vrei să o traduci dacă ai încercat tu însuți să creezi ceva la un moment dat. Ești, cum s-ar spune, mai pe deplin conștient de efortul pe care îl presupune o frază, o sintagmă, o imagine cu adevărat valoroasă. Insă nu iau asta ca pe un principiu infailibil. Poți să admiri și să respecți un meșteșug chiar și atunci când nu-l practici. Traducerea poate beneficia de experiența scriitoricească, oricât de obscură, a traducătorului, cu condiția ca acea experiență să nu se transforme într-o prejudecată sau într-o ocazie de a îmbogăți ori sărăci un text în mod inutil sau inadecvat. Creativitatea unui traducător este cu adevărat salutară atunci când reușește să se calibreze optim la textul tradus, păstrându-l, pe cât posibil, în limba țintă, cu toate umbrele și luminile lui, pe care le renaște într-un fel necesar pentru publicul epocii sale.

 

DH: Coordonați rubrica „Lumi anglo-saxone” din revista literară Ateneu din Bacău. Ce urmăriți cu conținutul acesteia? Ajunge suficientă literatură anglo-saxonă reprezentativă la cititorii români?

EC: E oarecum neconform realității să spunem că eu coordonez această rubrică: după ce am propus-o redacției, am fost unica autoare a eseurilor publicate sub egida ei. M-am coordonat pe mine însămi, ca să zicem așa. Am scris întotdeauna cu plăcere, doar de dragul de a împărtăși cu cititorii revistei (câți or fi fiind) un sens (care îmi dă și mie un pic mai mult sens), în deplina conștiință a faptului că, în această epocă a informațiilor, știrilor și datelor, facerea unui sens care să aducă o cât de mică prospețime și relevanță este o întreprindere din ce în ce mai disprețuită, dacă e să luăm în considerare privirea mefientă a forurilor mondiale responsabile cu distribuirea fondurilor în ce privește umanioarele. In altă ordine de idei, ca să mă refer la a doua parte a întrebării dvs., trebuie spus că, din păcate, oricât de puțină ar fi această literatură reprezentativă în limba engleză care ajunge pe piața românească de carte în traducere, cei care o cumpără și o parcurg sunt și mai puțini. Mai e și fenomenul celălalt : cunoscătorii limbii engleze preferă să citească acele cărți în limba în care au fost scrise, și pe bună dreptate. Asta nu ar trebui să împiedice totuși acele edituri care își permit luxul de a face și puțină cultură adevărată să continue sau să dezvolte proiecte legate de traducerea lucrărilor fundamentale din alte limbi, însă, după cum știm toți, lucrurile sunt complicate, iar balanțele comerciale nu iartă pe nimeni. Pe de altă parte, digitalizarea care vine accelerat peste noi ne va oferi, dincolo de riscuri și pierderi, oportunități pe care poate nu le vom putea anticipa foarte exact, dar pe care ar trebui să fim pregătiți să le primim.

Telciu 2020. Platformă rurală de educație prin cultură

  Raluca Țurcănașu,  responsabilă Comunicare & Relații Publice în cadrul Centrului pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale.   Cu toate că trăim timpuri complicate, prietenii noștri de la Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale continuă și în acest an activitățile educațional-artistice dedicate copiilor și adolescenților din comuna Telciu, Bistrița-Năsăud. Ele vor avea loc în Telciu în perioada 20 iulie – 30 august, cu respectarea tuturor măsurilor necesare de igienă, distanțiere fizică și reducere a numărului de participanți. Asociația va furniza echipament de protecție conform normelor în vigoare: măști de unică folosință, mănuși și dezinfectat. Telciu 2020. Platformă rurală …

Atlasul femeilor biologice

 

Oľga Gluštíková (n. 1987, Slovacia) este poetă, jurnalistă și specialistă în comunicare. Este unul dintre membrii fondatori ai clubului literar BRAK din Bratislava, adevărată pepinieră pentru tinerii scriitori din capitala slovacă. Autoarea a debutat cu volumul de poezii numite Depozitată în copaci (2014). Cea de-a doua carte, intitulată Atlasul femeilor biologice (2017), a fost premiată de către Fondul Literar Slovac cu Premiul pentru Opera Literară Slovacă Originală și cu Premiul M. Rúfus de către Soietatea Scriitorilor Slovaci. În prezent, lucrează la manuscrisul celui de-al treilea volum de poezie, intitulat Trup și text. Autoarea a lucrat ca editor la cotidianul economic Hospodárske noviny. În perioada 04/2019 – 01/2020 a lucrat ca secretar al Centrului Pen slovac, ea fiind și membră a acestei organizații. În prezent, ea lucrează în Bratislava ca specialist de comunicare. Poeziile ei au fost traduse în mai multe limbi (cehă, română, franceză, engleză, sârbă) și publicate în numeroase antologii și reviste literare.


Versul, pe alocuri naturalist, pe alocuri cu efecte studiat narcotice, atrage cititorul într-un proces pasionant de inițiere în complexitatea efectivă a poeziei „autentice directe“, care este oricum, numai simplă și imediat digerabilă nu, oferind în schimb un regal cititorilor care acceptă provocarea acestui gen de „inițiere“. 

                                                                                                                                                                                           Barbora Tatierská: critic literar – Slovacia

 


Volumul este împărțit în două părți cu subtitlurile sugestive Despre omenie (Sub imboldul cărnii) / O ľudskosti (Pod vplyvom mäsa) respectiv Despre pești și neamuri (Cicluri biologice) / O rybách a rodoch (Biologické cykly). În fiecare dintre ele, subiectele lirice confruntându-se cu aspecte (mai mult sau mai puțin) tăinuite ale vieții (mai mult sau mai puțin) intime de zi cu zi. Vorbind despre tăierea cărnii (prezentată, desigur, ca pe o „străveche” tradiție duminicală, care trebuie să respecte orientarea naturală a mușchiului și utilizarea arhetipală, aproape mitică, a tocătorului), cuvintele autoarei ne despică delicat și cu tandrețe carnea din care suntem alcătuiți, reușind o călătorie directă în interiorul (ei, al cărnii, și al nostru). Versul, pe alocuri naturalist, pe alocuri cu efecte studiat narcotice, atrage cititorul într-un proces pasionant de inițiere în complexitatea efectivă a poeziei „autentice directe”, care este oricum, numai simplă și imediat digerabilă nu, oferind în schimb un regal cititorilor care acceptă provocarea acestui gen de „inițiere”.
Gluštíková este, fără doar și poate unul dintre numele de marcă ale poeziei slovace contemporane, dovedind cu fiecare nou poem caracterul peren, la limita atemporalității, pe de o parte, și general, la limita universalității, pe de altă parte, al creației sale. Este poate elementul principal care ne-a determinat să o selectăm dintre multe alte personalități ale literaturii slovace, în vederea traducerii în limba română, considerând aceasta doar un prim pas către împlinirea unui mai vechi deziderat al nostru – famliarizarea cititorului român interesat cu evoluțiile contemporane extrem de dinamice și de interesante de pe scena poeziei central-europene de expresie slavă. 

                                                                                                                                                  Mircea Dan Duță: poet, filmolog şi traducător, autor de expresie cehă

 

 

I. DESPRE OMENIE (SUB IMBOLDUL CĂRNII)

NUMELE (VÂRSTA):
întotdeauna a surprins-o
cât de neînsemnat
este oricare dintre micile poeme
despre om

 

ALEXIJEVIČ DESPRE VECHIUL RĂZBOI (68):
visez
că sărim noaptea în apă
că de pe mal țâșnește și ne ajunge-n zbor o ploaie de
împușcături
cât de mult este prețuită
fiecare viață salvată
iar lângă mine cineva iese la suprafață și se scufundă este
atât de aproape
de alunecos de gol până în adâncul ființei
apuc viața de trup și o trag la mal
cu ultimele puteri o târăsc
pe nisipul de pe țărm
cădem împreună
o lumină străpunge întunericul
alături de mine zace rănit un pește mare
l-am salvat
va muri

 

DIN JURNALUL UNEI ETNOGRAFE (32):
I.
în legendele transmise prin viu grai
prin stepele africane
moare o fată tatuată cu var
în mormânt se transformă într-o plantă:
îi cresc din piept tufe de țelină
pline de cicatrici
II.
conform tradițiilor străvechi
mireasa berberă
desenează pe pământ un cerc și aruncă înspre el o rodie:
miezul se sparge în bucăți
câte vor cădea în interiorul cercului
atâtor urmași va da naștere pântecul său: rodie
aruncată cu mâna (în picturi reprezentată ca un sturz
cu aripi roșii luându-și zborul)
III.
în mitologia groenlandeză
aflu o poveste
despre copiii înecați
despre o mamă inuită ghemuită lângă un iglu
aurora boreală o transformă într-o balenă
între picioarele ei vor crește
branhii



II. DESPRE PEŞTI ŞI OAMENI (CICLURI BIOLOGICE)

COLEGA DE CAMERĂ DESPRE EMA (22):
mi se plânge
că i s-au pătat fustele – deși știe
că spre deosebire de străbunele noastre
noi nu le putem spăla în apele râurilor
ni s-au pătat fustele
și apoi seara ne așezăm sub fereastra deschisă
vorbim despre povara lunară
cu trupul imponderabil precum al femeilor-cosmonaut
îndreptându-ne cu pași mărunți către baie – oare am
rămas?
– lipsa de gravitație persistă
și nu ne oprim din râs, căci într-o dimineață
vom reînvia complet zăpăcite,
pripite și premature
din băltoaca propriului sânge
mânjit în roz

 

MARINA (18) DESPRE FOTOMONTAJ:
fotografiez portrete, zic eu
trupul mamei așezat
printre plantele din casa ei
ele se apropie tiptil
de ea
prin spatele mesei
cu ceștile pe jumătate pline de ceai
sunătoarea și noi la mila
celor două trupuri ale noastre din bucătărie
ea spune că nu suntem noi
desenează mai mulți ochi, mai multe riduri, mai multe
guri
pentru că suntem
niște dinți crescuți aiurea
care nu pot fi extrași

 

VECINA (76) DESPRE ADOLESCENȚA SA:
oricând voiam
își poziționa trupul cocoșat:
uite și fugi și prinde-mă
joc printre copaci: cel născut în zodia gemenilor, pădurea
și cu mine
căutându-i mușchiul de pe piept
blana de vulpe
mă culcam cu un băiat străin
goală prin zmeuriș
și numai pădurea îmi era atunci mai aproape
numai pădurea

Un still life feminin

Andreea POP

Cristina Vremeș, Trilogia sexului rătăcitor, Humanitas, 2019

 

 

Debutul Cristinei Vremeș din Trilogia sexului rătăcitor nu are nimic programatic în sine, așa cum s-ar putea intui din titlu. Departe de a fi o narațiune cu ambiții feministe, romanul, apărut anul trecut la Humanitas, în colecția coordonată de Andreea Răsuceanu, „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, e mai degrabă o fuziune a unor experiențe feminine – sau o sumă a unor feminități, pliată pe perspectiva a trei perioade istorice diferite, fiecare cu provocările ei. O fuziune care se scrie cu o doză consistentă de poezie și irizare melancolică (în general, lipsită de excese) și din care supurează, dincolo de o peliculă fragilă, viețile dramatice ale personajelor. Asta e, de fapt, Trilogia sexului rătăcitor, mai mult un text despre o rețea complicată de familie și mai puțină transcriere obiectivă a vremurilor, anunțată pe coperta a IV-a, recuperată, totuși, în măsura în care se reflectă în planurile narative care circumscriu narațiunea cu accente biografice. De altfel, nici nu cred că a fost intenția Cristinei Vremeș de a contura un fel de panoramă a interiorităților (tipic) feminine din România ultimilor optzeci de ani, cât mai degrabă aceea de a da un triptic intim credibil și recognoscibil dincolo de orice context.

Cu alte cuvinte, bunica Mariana, mama Liliana și nepoata Ada sunt, de fapt, niște reprezentante mai generice ale unor generații de femei cu un destin agitat, identificabile prin extrapolare în orice moment istoric. Într-un fel sau altul, povestea fiecăreia e, la un moment dat, una a împrejurărilor ostile în care acestea s-au văzut prinse de-a lungul vieții lor. Cristina Vremeș scrie tot acest spectacol al dramelor și persecuțiilor individuale prin apelul la un discurs polifonic, echivalent cu punctele de vedere ale figurilor din roman; decupajele pe care le combină în toată această saga tulburată recuperează povestea fiecărei femei și, simultan, dinamica de grup, și mai apoi fixează tot atâtea portrete vii, cu istoria și crizele lor implicite. Psihologia personajelor, indiferent dacă e conturată din descrierea ritualurilor familiei și a legăturilor puternice de sânge de la care se revendică, ori din monologul interior al fiecăruia (iar Trilogia… e un roman care abundă în astfel de focalizări), e atuul principal al Cristinei Vremeș. Pretextul e de fiecare dată introspectiv, în sensul că prozatoarea mizează pe analiza uneori minuțioasă a diverselor stări conflictuale și, în general, pe tensiuni mocnite, fără să insiste pe consistență epică. Descrierile în tușe discrete și exercițiile de (auto)contemplație sunt doar câteva din metodele de studiu pe care le preferă; de obicei, ele se suprapun cu o pendulare între planurile temporale – trecut și prezent, mai ales –, reușită nu doar pentru că sintetizează personajele Cristinei Vremeș, ci și prin analiza mediilor pe care o face, pentru care dovedește un ochi subtil.

E în toată această poveste complicată un fel de încercare de înțelegere pe care personajele ei (care sunt, pe rând, și naratoare de-a lungul fluxului narativ, ce oscilează între persoana I și a III-a) o încearcă în raport cu propriile vieți, o restabilire a unui echilibru care nu se lasă nicicum atins. Stilul fragmentar și înlănțuirea episodică a secvențelor romanului, faulkneriană, fac ca tot acest proiect identitar să capete o dimensiune cu atât mai iluzorie. Conflictele între generații și punctele de vedere ale celor trei femei asupra istoriei convulsive a familiei, atât cât e descrisă, sunt foarte concret puse în scenă în capitolul al șaptelea al Trilogiei tocmai printr-o astfel de strategie narativă care funcționează prin deconstrucția ansamblului și jocul perspectivelor derulat în paralel. Prin filtrul mamei Liliana și al nepoatei Ada, close-up-ul pe care Cristina Vremeș îl dedică bunicii Mariana (văzută în ultima perioadă a vieții sale) poate fi citit ca un exercițiu practic care contabilizează impactul figurii bătrânei asupra vieților celorlalte două, mai ales pe fondul bolii și al decesului, în cele din urmă. E unul dintre cele mai vizuale pasaje și care dovedește propriu-zis interesul autoarei pentru captarea unor momente-cheie din destinul acestor femei prin suprapunerea vocilor din roman; la scară mică, reproduce, de fapt, întreaga logică a prozei.

Ceremonia aceasta a colajului e centrală în Trilogia sexului rătăcitor. Suprapusă pe un ritm pe alocuri sincopat, antrenat prin multe secvențe descriptive, onirice, sau pasaje întregi dedicate fișelor comportamentale, narațiunea Cristinei Vremeș nu înaintează ușor. E o scriitură densă, cu un flux complex, care uneori mai face și abuz de amănunte în demersul configurării acestei cronici de familie. Câteva episoade puteau să lipsească – cel al izolării Adei la mănăstire, fără o importanță majoră în evoluția personajului, de exemplu, respectiv escapada aceluiași personaj în Vamă –, ori măcar să fie rescrise. În alte locuri, insistă uneori pe decorativistică, pe amănunte. Nu e, altfel spus, un debut perfect, are câteva puncte care ar fi necesitat un triaj ceva mai atent. E, însă, unul surprinzător prin coerența generală, dincolo de astfel de mici scăpări, a narațiunii și prin coeziunea ei, care lasă impresia că Trilogia sexului rătăcitor e un roman cu ceva muncă în spate, documentat.

Cristina Vremeș scrie bine și, mai ales, scrie despre femei fără să cadă pradă stereotipiilor, fără nimic declarativ, sau fără intenții manifeste, reușind, în același timp, să dea un roman sensibil și bogat în imagini ale feminității. Pare preocupată mai degrabă de coeziunea tabloului general pe care îl propune: bunica Mariana (și înaintea ei, mama Lisveta), mama Liliana și nepoata Ada, anii de după război, comunismul anilor ’70-’80, respectiv postcomunismul Bucureștiului gri și al filmelor mizerabiliste sunt tot atâtea fațete ale unei scheme umane ceva mai largi. Cu reminiscențe din Adriana Bittel și Gabriela Adameșteanu, Trilogia sexului rătăcitor e unul dintre cele mai ambițioase romane apărute în ultima vreme, prin miza pe care și-o propune. Merită citit pentru abilitatea prozatoarei de a capta, cu o monotonie „programată” , cu intuiția fină a proceselor psihice pe care le descrie și printr-un registru vizual extrem de activ, mișcările pe rând retractile și expansive ale feminității în criză.

Doina Ruști

Doina Ruști, prozatoare. A scris zece romane care au fost traduse în diferite limbi străine. O scriitoare cunoscută și îndrăgită atât în țară cât și în străinătate. De data aceasta ne-a trimis un fragment din cel mai nou roman al său, Homeric (2019), publicat la Polirom.

#lecturilapravaliaculturală