Am pus ficțiunea în slujba adevărului istoric

interviu realizat de Xavier Montoliu-Pauli.

© ICR MADRID

 

Invitat de ICR Madrid, scriitorul Ioan T. Morar a ajuns la Barcelona în luna decembrie 2016, cu ocazia lansării volumului Negru și Roșu tradus în limbă spaniolă. Am discutat despre creația literară, evenimentele trecute, dar și recente legate de istoria României.

De un timp încoace, în România, au apărut publicate volume literare în care autorul revizuiește istoria recentă a țării. Cazul tău devine paradigmatic, încît ultimul tău roman este al doilea în care revizitezi istoria (după Lindenfeld). De data aceasta atenția cade pe deportarea și exterminarea comunității românești de rromi în Transnistria și tragedia uciderii evreilor din Odessa sub Mareșalul Antonescu. Istoria rescrisă de scriitori este o necesitate de a revendica istoria scrisă de către istorici?

Ioan T. Morar: Dragă Xavier, cred că ai pus degetul pe o rană a literaturii române contemporane. Apariția cîtorva romane care se interesează de istorie este, totuși, insuficientă, cred eu, pentru a fixa evoluția de două milenii a poporului român. Nu avem foarte multe romane istorice. Cum spuneam altădată, a scrie un roman cu subiect istoric e greu, presupune o documentare serioasă, timp pierdut, confruntare de informații. E mai simplu să scrii altceva decît proză cu tentă istorică. Trăim într-o lume marcată de viteză. A scrie despre istorie înseamnă să mergi în marșarier zeci, sute de ani, cumva, contra curentului. Apoi, mai e ceva, alegîndu-ți un subiect istoric „delicat” poți intra în coliziune cu opinii deja formate și comentate în legătură cu acel subiect. Să pui la îndoială „măreția” lui Ion Antonescu înseamnă să-ți asiguri deja antipatia „adevăraților patrioți”. Am ales subiectul Transnistria (și, în legătură cu evoluția personajului meu, episodul Odessa) pentru că e foarte important să spunem adevărul chiar cînd nu ne convine. Mii de țigani și mii de evrei au murit din vina conducerii României din anii celui de-al Doilea Război Mondial. Nu din imprudență, ci cu program. Cu premeditare. Romanul Negru și Roșu vine dinspre istorie, adică e inspirat din culegerea de documente referitoare la deportarea țiganilor din Arhiva Antonescu adunate de istoricul Viorel Achim. Deci eu nu revendic istoria ca atare, ci o oglindesc. Am pus ficțiunea în slujba adevărului istoric.

Așa cum scria Mircea Mihaieș pe coperta a patra a cărții: „Textul se metamorfozează într-o fabulă morală care vorbește despre eterna fragilitate a ființei umane strivite de mecanismele devoratoare ale Istoriei”. De unde a pornit ideea de a aborda o tematică atît de crudă și necesară pentru a scoate la iveală un episod al istoriei atît de necunoscut: samudaripen/porraimos.

© ICR MADRID
Cecilia Dreymüller, Ioan T. Morar, Adina Mocanu. Lansarea traducerii în spaniolă a romanului Roșu și Negru © ICR MADRID

Ioan T. Morar: „Fabula morală” mi s-a impus, pur și simplu. După ce am consultat cele două volume consistente de „Documente“ nu am putut să uit ce am citit. Și am vrut să dau relief dramei consemnate sec în actele oficiale. Din nefericire, și aici e un fapt trist, nici cei care și-au pierdut viața în Transnistria, nici cei care au apucat să se întoarcă în România, nu au lăsat jurnale, corespondență sau memorii referitoare la ce a fost acolo. Pentru că vorbim de o populație neștiutoare de carte, care pînă la jumătatea secolului 19 era în sclavie. Da, țiganii au fost robi, adică, sclavi. Cele cîteva scrisori din „Documente” au fost scrise de soldații țigani ajunși pe front și au fost adresate Mareșalului. În ele, autorii contestau deportarea familiilor lor, în vreme ce ei își riscau viața pe front pentru România. Mărturisesc aici că, atunci cînd am dat peste aceste scrisori (și peste celelalte documente), i-am propus unui cunoscut prozator, coleg de generație, să scrie și el un roman pornind de la acea situație și să le lansăm deodată. Ar fi fost un impact cel puțin dublu dacă apăreau două cărți complementare despre Transnistria. Celălalt prozator nu și-a asumat proiectul.

În cartea ta, protagonistul se întreabă: „Cât ne asumăm individual din vinovăția colectiva. Știu, dar nu am dreptul să știu și să discut. Eu mă consider nevinovat. Ți-o jur!” Este un exercițiu individual sau social cel de a conștientiza o comunitate despre trecutul său cel mai apropiat?

Ioan T. Morar: Cred că problema vinovăției/ nevinovăției individuale într-un război încă alimentează dezbateri morale încinse. Eu nu am avut ambiția să lămuresc această problemă (și dacă aș fi avut această ambiție ea ar fi fost deșartă). Personajul meu jonglează cu identitățile, e un țigan care se ascunde și vrea să treacă drept român, îl venerează pe Antonescu. În această dedublare se pierde ceva și din ideea de vinovăție. Și revenirea la adevărata identitate se face doar în momentul în care este atinsă familia sa (mama și surorile sînt deportate în Transnistria). Și abia atunci personajul abandonează idealul de a-i semăna lui Antonescu. El întoarce armele înaintea Armatei Române. Vinovăția schimbă semnul. Vinovăția individuală „se spală” prin trădarea dictatorului fascist. Vinovăția colectivă va rămîne doar un termen de discuție. Din ceea ce am citit eu despre Odessa, de pildă, am văzut că mulți din cei care au fost acolo au refuzat să vorbească despre acest episod. Amintirea lui era o traumă prea mare. Traumă cu care, într-un fel, discutabil, desigur, și-au răscumpărat vinovăția.

Romanul Lindenfeld a reprezentat debutul tău în proză (volumul a ajuns deja la a treia ediție). Te-ai ocupat, atunci, de șvabii din Banat. Tema centrală a avut protagonistă o altă comunitate care, de data această, a putut emigra din România părăsind satele întregi spre Germania. Interesul tău, acela de a da voce celorlalți români, este pentru a interoga istoria și cititorul în ceea ce privește găsirea adevărul.

 

Ei erau, cei mai mulți, țărani români de naționalitate germană

Ioan T. Morar: Lindenfeld este un sat care există. Sau, mai precis, a existat. Acum este doar urma unui sat (deși în ultimii ani a stîrnit interesul unora care vor să reînvie localitatea). Nemții (șvabii în Banat și sașii în Ardeal) au fost o minoritate care a contat mult în conviețuirea cu populația românească. (În paranteză fie spus, iată, nemții ne-au dat și un președinte!). Am aflat cîteva povești despre suferințele minorității germane după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, unii dintre ei fiind deportați pînă în Siberia (da, deportarea, eterna poveste). Au plătit individual pentru o vină colectivă (aceea a nazismului) cu care ei nu au avut de-a face. Ei erau, cei mai mulți, țărani români de naționalitate germană. Poveștile astea le-au spus și alții, Herta Müller, de pildă. Dar am simțit nevoia să o spun și eu.

În Sărbătoarea Corturilor, romanul publicat anul trecut, am în centrul atenției o minoritate religioasă. Pentru că una dintre marile probleme ale lumii de azi este aceea a raportului dintre minoritar și majoritate (nu minoritar și majoritar). Cum personajul principal este colaborator al Securității, discuția despre vinovăție este inevitabilă și aici.

Mi-ar plăcea să trecem la poezie. Ultima ta carte este Paloarea, de altfel o carte aforistică, unde privești către esențial, către adevăr. Poezia a fost pentru tine o permanentă căutare a esențialului uman care, de fapt, trimite la universal?

Ioan T. Morar: Am debutat ca poet și, înainte de a scrie primul roman, am scris și publicat patru cărți de poezie. Apoi, între Lindenfeld și Negru și Roșu a intervenit Paloarea. Nu am încetat niciodată să mă consider poet. Receptarea poeziei mele a fost distorsionată de imaginea mea publică, aceea de membru în Grupul Divertis și de co-fondator al Academiei Cațavencu. Era greu de împăcat imaginea de om care își cîștigă viața din umor cu imaginea unui poet răscolit și preocupat de esențialul umanului. Cînd auzeau că scriu versuri, mulți mă întrebau dacă sînt fabule sau epigrame. Pe de altă parte, eu nici nu m-am chinuit să conving oamenii care mă vedeau pe scenă sau în emisiuni de televiziune că scriu versuri. Erau alt public.

 

viața mea mamă

 

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stînd fără vîrstă

 

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității

și dezghiocînd păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

 

(o imagine din care nu mai plecăm)

 

Și boabele cad în vasul cu smalțul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

 

Așa cum știu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Știu și că zilele vieții mele încap în cîteva păstăi

 

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte și înapoi mama dezghioacă și-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătorește prin fire nevăzute pînă la mine

într-o palpitație a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

 

Linia vieții mele începe în palma ta mamă

Și palma ta e de acum sub pamînt

 

la meva vida mare

 

En un somni inconvenient veig la mare

estant sense edat

arraulida a la cadireta de fusta al porxo de l’herència

i desgranant les tavelles de pèsols dolços (Pisum sativum)

 

(una imatge de la qual ja no marxem)

 

I els grans cauen al bol amb l’esmalt esquerdat

com les llàgrimes dels antics reis als calzes d’or

però aquells grans ja no alimentaran ningú

 

Tal com sé que el meu cor ha bategat per primer cop dins el teu cos, mare,

com en la foscor més feliç

Sé que els dies de la meva vida caben dins d’algunes tavelles

 

D’allí, des de la meva infantesa

al llindar entre l’endavant i l’enrere la mare continua desgranant ara

les tavelles amb pèsols dolços per cap àpat

La imatge d’aleshores viatja per fils invisibles fins a mi

en un batec del cor, en un dolor amagat a l’estern,

en una carta de la mili perduda per altres guerres

 

La meva línia de la vida comença al palmell teu mare

I el teu palmell és des d’ara sota terra

 

Ioan T. Morar. Din paloarea (Timișoara: Brumar, 2010)

Trad. Xavier Montoliu Pauli

 

poetul s-a uitat la noi ca la niște ciudățenii

Printre poeții tăi de referință se afla și Marin Sorescu. Un autor patrimonial care, din păcate, este mai mult în eternitate decît printre cititori. Care au fost motivele acestei uitări?

Ioan T. Morar: Sorescu este poetul din care am știut cele mai multe poezii pe de rost. Cînd eram elev de liceu, într-o trupă de teatru, am participat la un spectacol montaj din poezia lui Sorescu, spectacol frînat de tot felul de „vize ideologice” ale timpului. Dar pe mine m-a apropiat de Marin Sorescu. Atît de tare încît m-am apucat de lupte libere. Am mai povestit asta: Liceul de Chimie, la care eram elev, în Arad, urma să prezinte o echipă de lupte la un campionat național al liceelor de chimie (habar nu am ce legătură nevăzută o fi fost între chimie și luptele libere!). profesorul de sport ne-a întrebat pe cîțiva dacă nu vrem să intrăm în echipă și să mergem la concurs în București. Împreună cu colegul și prietenul meu Ioji Czege ne-am înscris, cu gîndul că, aflîndu-ne la București, vom merge să-l vedem pe Marin Sorescu. Ceea ce s-a și întamplat, poetul s-a uitat la noi ca la niște ciudățenii (doi elevi din Arad veniți special pentru el), ne-a dat cîte o carte cu autograf, iar noi am plutit pe un nor pînă ne-am întors la Arad. Apoi, în facultate, în anul I, am jucat în piesa Răceala, o montare cu atîtea „șopîrle”, încît a fost interzisă după prima reprezentație, iar noi amenințați cu eliminarea din facultate! Nu știu de ce a fost uitat Sorescu… Deși, sincer, eu nu l-am uitat, nu cred că e așa… E un poet cu ajutorul căruia multă lume s-ar putea apropia de poezie…

Putem discuta și despre recentele proteste în România? Cum crezi că sînt percepute din Franța, o țară cu o tradiție civică extraordinară? După părerea ta, încotro se îndreaptă societatea românească?

Ioan T. Morar: România poate da o lecție Franței cu protestele recente. În Hexagon, de regulă, proteste de dimensiunile astea se lasă cu arestări, scandaluri, ciocniri cu forțele de ordine. România a arătat că protestele pot fi „smart”, curate, chiar cu umor, cu ironie și auto-ironie. Sper să asistăm la o resetare a civismului, a responsabilității colective. Sper ca România să se vindece de moleșeala care a făcut să părem o națiune fără direcție. Vreau să mă leg cumva de tema acestui număr al Prăvăliei culturale: nu-i ușor să fii român în Franța. E un disconfort identitar pe care l-am observat la mai mulți. Au fost momente, însă, cînd am simțit că recuperăm din acest handicap al identității: de pildă, cînd românii au ales un președinte neamț. Francezii cu care am discutat m-au felicitat. Au spus că la ei ar fi mai greu așa ceva! Acum, cu protestele, cu imaginile foarte puternice care circulă, simt că am făcut încă un pas… Au fost și niște evenimente culturale, filmele noului val… Nu sîntem chiar ultimele găini ale Europei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *